Testimonial PIM: „Exprimarea sentimentelor aduce putere şi libertate.”

Am decis să pun în discuţie această credinţă, ceva nu se lega, începusem să am îndoieli că ar fi ceva adevărat la mijloc, dar totuşi îmi era frică şi ruşine. Mă gândeam că dacă aş spune ce simt, aş rămâne descoperită, ceilalţi m-ar vedea şi exista riscul să nu mă accepte aşa cum sunt, cu gândurile şi sentimentele mele.

Experienţa a fost eliberatoare. Am ieşit la flipchart şi am scris credinţa: „Nu este ok să-ţi exprimi sentimentele.”

Am privit în urmă şi mi-am dat seama de consecinţele pe care le-a avut în viaţa mea această convingere:
Nu am avut relaţii autentice.
Nu m-am putut apropia cu adevarăt de oameni.
Am ridicat un zid între mine şi ceilalţi, în spatele căruia eram nefericită.
M-am transformat într-un roboţel care face lucrurile bine ca o maşinărie.
Am trăit cu un sentiment de gol.
Nu am iubit.
M-am izolat. Nu am trăit.

Mi-am dat seama că în spatele acestei credinţe se ascunde şi o altă credinţă iraţională: „Oamenii care îşi exprimă sentimentele sunt slabi.”
I-am judecat pe cei care îşi exprimau sentimentele.
Am râs de cei care îşi asumau să fie vulnerabili şi autentici prin exprimarea propriilor sentimente.
Am fost lipsită de compasiune şi înțelegere.
Chiar şi fără criteriile de validare, mi-am dat seama că aceste credințe sunt false şi limitative.

Credinţele adaptative care au înlocuit credinţele mele iraţionale sunt: „Este OK să-ţi exprimi sentimentele.”
Am conștientizat implicațiile acestei noi atitudini: făcând asta viaţa mea ar căpăta culoare, aş fi mai puternică, aş putea să mă bucur de relaţii autentice, aş putea să iubesc cu adevărat, aş fi mai liberă.

„Exprimarea sentimentelor aduce putere şi libertate.”
De la ruşinea şi durerea iniţială, noua afirmaţie mi-a adus linişte şi eliberare şi pentru că reuşisem să mă deschid în faţa colegilor din cadru. Această nouă credinţă a început să capete sens în momentul în care am spus-o în cerc, fiecărui coleg. De fiecare dată eram îmbrățişată. La început a durut, am plâns, dar apoi am început să mă bucur. Mă simţeam bine, acceptată şi autentică. A fost o experienţă eliberatoare.
În lunile care au urmat, uşor, uşor, am început să-mi dau voie să spun ce simt, ba chiar să-mi numesc emoţiile şi trăirile, să vorbesc despre ele fără a mă mai simți slabă şi descoperită, ba din contră, liberă şi autentică. Cel mai important şi greu moment a fost cel în care i-am zis tatălui meu că-l iubesc. Mă bucur mult că am făcut asta.

Acum ştiu că este OK să-ţi exprimi sentimentele şi fac asta cu bucurie, de câte ori am ocazia.
Mă simt mai liberă, a fost un prim pas în asumarea propriei libertăţi şi identităţi.
Această primă credinţă prelucrată a fost începutul terapiei mele. Sunt recunoscătoare că Dumnezeu m-a luminat şi m-a ajutat să pun început bun. Continuarea a fost grea, încă este, dar fiecare pas mă aduce mai aproape de mine, de ceilalţi și de Dumnezeu.

Restructurarea cognitivă cu Procesul înnoirii minții eliberează, deschide mintea și doboară ziduri, eu asta simt. Lumina, speranța apar acolo unde odată era întuneric.
În timp, am început să identific credințe iraționale limitative și umbre neasumate, în toate planurile vieții mele: profesional, afectiv, personal și spiritual.

Astfel, mi-am asumat să pun în discuție credința irațională că „Nu am dreptul să am o familie.”, credință care mi-a limitat mult viața și nu mi-a dat voie să mă bucur de un firesc care împlinește și dă sens vieții. Acum știu că am dreptul la o familie și vreau să am o familie. Simt că s-au deschis noi uși în sufletul meu.

O altă credință irațională restructurată cu ajutorul lui PIM este aceasta: „Eu nu am mamă.” Mama mea a murit când aveam doar 4 ani, iar pentru mine pierderea aceasta a însemnat o ruptură puternică, iar faptul că am crescut fără mamă a fost un stigmat în viața mea.

Credința aceasta mi-a făcut mult rău, m-a împiedicat să mă apropii de Maica Domnului, să fiu mamă pentru mine, să mă pot conecta mai profund la mine și la cei din jur. Odată cu restaurarea relației cu copilul meu interior, pe care încep să-l ascult și să-l iubesc, a început un proces profund de vindecare, care se manifestă și la exterior, prin afecțiunea pe care o simt față de copilași, pe care îmi place să-i privesc cum se joacă și descoperă lumea. Până și eu sunt uimită de această schimbare radicală, având în vedere faptul că nu-i suportam pe cei mici, simpla lor prezență mă infuria. Ce schimbare!

Simt că relația cu mine se îmbunătățește, mi-e drag de mine, încep să mă accept și simt efectele acestei noi atitudini în relația cu cei din jur; învăț în fiecare zi să fiu mamă, în primul rând pentru mine.
De curând am avut ocazia să mă întâlnesc cu o fostă colegă, care a constatat cu mirare schimbarea aceasta la mine, ea ținându-mă minte ca fiind „o fată deșteaptă, născută în mai, căreia nu-i plac copiii”.
Din aceeași categorie de credințe limitative, care la mine s-au manifestat pe plan afectiv, face parte și credința: „Dacă iubesc voi fi părăsită și voi muri.”

Această credință irațională mă determina, într-un mod inconştient, să fiu atrasă de persoane nepotrivite și să intru în relații fără viitor. Prima consecință a procesului de restructurare cu PIM a fost aceea că atracția pe care o simțeam față de o persoană despre care știam că nu este potrivită, a dispărut. Ştiu că pot să iubesc fără frica că voi fi părăsită.
Acum sunt foarte fericită pentru că voi boteza un baiețel; cu siguranță nu întâmplător, după schimbarea acestor credințe, prietena mea mi-a propus să fiu nașa băiețelului lor. Propunerea mi-a adus lacrimi de fericire, voi fi mămică spirituală și aștept acest rol cu emoție și bucurie.

Cu ajutorul Procesului înnoirii minții am pus în discuție și credința irațională potrivit căreia: „Într-o relație trebuie să fac plăcere pentru a nu fi părăsită.”
Noua atitudine: „Sunt liberă să fiu eu însămi într-o relație.” Aceasta face deja parte din viața mea. Încep să mă afirm, să fiu eu însămi, să-mi recapăt demnitatea. Cultiv o atitudine de congruență cu ceea ce simt, nu mă mai tulbur prin comportamente care se opun nevoilor mele îndreptățite. Mi-am schimbat comportamentul față de ceilalți și mai ales față de persoanele de sex opus, potențiali parteneri, printr-o atitudine autentică, demnă și deschisă; am renunțat la jocuri și compromisuri.

Am schimbat de asemenea și următoarea convingere limitativă: „Sunt prea mică pentru lucruri mari.” și am înlocuit-o cu o nouă atitudine: „Sunt suficient de mare (adultă) ca să am proiecte de anvergură.” Aceasta deja începe să-și facă simțite efectele în viața mea. Am luat decizia de a achiziționa o locuință, decizie pe care am amânat-o mult timp; încep să mă afirm cu mai multă fermitate pe plan profesional, îmi doresc și încep să mă simt pregătită să-mi asum mai multă responsabilitate; îmi exprim punctul de vedere cu mai multă spontaneitate și nu mă mai simt „mică într-o lume de oameni mari” ca în trecut. Parcă s-a făcut loc de planuri serioase în conștiința mea.

Tot pe plan profesional, pe care ani buni l-am suprainvestit, au ieșit la iveală și următoarele credințe limitative:
„În viața mea nu este loc decât pentru muncă. Cred că nu știu să fac altceva decât să muncesc. Sunt apreciată doar dacă muncesc. Nu sunt suficient de bună.”
Procesul de restructurare cognitivă pe care l-am realizat cu PIM m-a ajutat foarte mult să-mi dau seama că pot face loc în viața mea și pentru altceva în afară de muncă, fără a mă simți vinovată pentru asta. Acum am planurile mele extra profesionale, am început să fac lucruri pe care mi le doream, dar pe care, din cauza muncii, le tot amânam.

Merg des în excursii, am proiecte pe alte planuri, am început să fac sport, citesc mai mult, studiez mai mult. Constat că sunt apreciată ca profesionist și pot face o treabă bună și dacă nu petrec minim 12 ore la birou. Când plec de la serviciu, acum, gândurile mele se îndreaptă în altă direcție; înainte mă gândeam doar la problemele de la birou și vorbeam foarte mult despre aspectele profesionale. Îmi place în continuare meseria mea, dar lucrurile s-au relativizat și s-a făcut loc și pentru altceva.
Cariera nu mai este o prioritate, dezvoltarea mea da. În mod paradoxal, făcând loc în viața mea și pentru altceva simt că devin un profesionist mai bun, dobândesc o imagine de ansamblu asupra lucrurilor, mă pot concentra mai ușor și pot să aprofundez mai mult anumite aspecte. Acum îmi dau voie să îmi trag sufletul, nu mă mai simt într-o permanentă competiție care mă epuiza.

O altă credință restructurată este aceea conform căreia Apropierea sufocă și invadează. Consecințele acesteia erau constanta mea nevoie de retragere, nu prea suportam locurile aglomerate, nu suportam ca cineva să-mi umble în frigider, chiar dacă era o persoană apropiată. Când aveam musafiri, așteptam cu nerăbdare plecarea lor. Chiar și când prietenul meu venea la mine, după ceva vreme, începeam să-mi doresc să plece la el acasă. Acum lucrurile s-au schimbat. A început să-mi placă să am musafiri, am o stare de bine când am companie și am observat, cu surprindere, că nu mă mai deranjează când cineva îmi deschide frigiderul.

Chiar dacă vechile convingeri mai apar în conștiința mea, găsesc resursele să alung aceste gânduri. Începe să fie un excercițiu ușor.