Sănătatea nu este doar absența bolii, ci stare de bine. Omul se definește și se împlinește cu acest reper, binele: bine, bun, binevoitor, bunătate, bunăstare, bună ziua, bună să-ți fie inima, drum bun, bine v-am găsit, vă las cu bine, bine plăcut, bine gândit, om bun, fapte bune…
Binele, calitatea de a fi bun a omului, nu se definește în sine, ci prin excelență relațional, în raport cu ceva, cu cineva, cu Celălalt – Creator și creatură – cu Dumnezeu, cu semenii, cu natura, cu mediul înconjurător în general.
Bineînțeles, există o serie de condiții ale Binelui. Spre exemplu, o vorbă bună, o faptă bună își au originea într-un gând bun; o manifestare externă își are originea într-o condiție internă. Dar și reciproca este valabilă: o vorbă bună, o faptă bună, pot genera o stare de bine, o influență modelatoare pozitivă.
Iată, putem spune că Binele este în mod fundamental relațional, se împlinește relațional. Pe de altă parte, omul singur, existențial singur, este omul disperat. Iată starea de rău: disperarea.
Cum spunea filozoful Petre Țuțea: Omul autonom (adică singur, fără Dumnezeu) rămâne un animal cugetător care vine de nicăieri și merge spre nicăieri. Lipsit în mod fundamental de sens, omul este permanent amenințat de disperare. Singur în raport cu Dumnezeu, singur în raport cu semenul.
Pe scurt putem concluziona: comuniune versus singurătate, temeiuri ale stării de bine versus ale stării de rău.
Starea de bine este o construcție. Starea de fond implică o condiție de stabilitate structurală. Atât starea de bine durabilă, cât și reversul se fundamentează pe o condiție stabilă. La nivelul creierului, vorbim despre trasee neuronale. Pentru a trece de la o stare stabilă la o altă stare stabilă, este necesar un proces de reconfigurare în toate planurile: cerebral, cognitiv, emoțional, comunicațional, corporal, comportamental. Acest proces reprezintă o adevărată strategie de înnoire și implică înțelegere și decizie, voință și consecvență.
Omul împlinit este omul congruent care găsește un răspuns adecvat pentru ansamblul exigențelor vieții, este omul care a găsit pacea, iubirea, fericirea. Este în același timp social, afectiv, creativ și spiritual. Este omul întreg, omul deplin.
Fericirea este expresia unei decizii profunde, luate în adâncul inimii, este hotărârea de a trăi binele, de a privi într-un mod pozitiv existența, de a celebra viața. Este expresia libertății ca sentiment al unității depline și al expansiunii ființei. Fericirea transcende raționalitatea imediată, este necondiționată și se manifestă în pofida răului din lume. Fericirea este nerezonabilă și mai puternică decât moartea. Da, fericirea este plenitudinea vieții care nu cunoaște moartea. Fericirea este eternă precum sufletul omului.
Nu pot experia cu adevărat starea de bine atâta vreme cât sunt încărcat de durerile adânci ale trecutului. Rănile au nevoie de vindecare. Este greu să mă bucur atâta timp cât stau cu tălpile pe cărbuni aprinși. Vindecându-mi rănile și schimbându-mi atitudinea îmi pot vindeca viața, dobândind astfel o autentică și profundă stare de bine.