Frica noastră cea de toate zilele – partea 1

Povestea fricii

La o privire atenta putem constata ca existenta noastra implica in mare masura o miscare intre nevoia fundamentala de siguranta, de supravietuire in fond si o nevoie de crestere si libertate.
Nevoia de siguranta este universal umana, prin urmare fireasca si indreptatita.
Nimeni nu poate sa spuna ca nu are nevoie sa se simta protejat fata de pericole care ii pot leza integritatea.
A avea o baza de siguranta este o exigenta ontologica pe care ne construim intregul edificiu al vietii.
In mod normal, aceasta se creeaza in relatiile fundamentale de atasament pe care le construim in copilarie cu parintii si alte persoane apropiate.
Fara siguranta, autonomia noastra, stima de sine si sentimentul identitatii se pot surpa, devenind astfel captivii unor stari de dependenta sau obsedati de control si putere.
Dar aceasta conditie nu ne poate oferi pace si bucurie, fiind tot timpul in garda pentru a preintampina angoasele nascute din incertitudini.
Pe de alta parte, nevoile noastre de crestere, atingerea unor obiective care sa ne puna in valoare resursele astfel incat sa ne putem exersa vocatia si sa ne implinim viata necesita decizii continue de a intreprinde diverse actiuni care ne duc intr-o zona de incertitudine si de risc.
Viata nu ne poate oferi garantii absolute, prin urmare suntem in situatia de a ne misca si inainta in necunoscut intr-o masura mai mica sau mai mare. Ajungem astfel sa traim un conflict intre nevoia de siguranta si nevoia de crestere si dezvoltare.
Intr-un asemenea context se poate trezi frica. Putem percepe situatiile ca fiind prea riscante in raport cu nevoia noastra de siguranta si atunci alegem sa dam inapoi, sa evitam actiunea si sa ramanem in zona de confort imediat.
Evident ca fiinta umana este inzestrata cu un instinct de supravietuire, iar frica este un semnal salutar atunci cand ne confruntam cu un pericol iminent.
Dar de cele mai multe ori frica este rezultatul unei perceptii a pericolului care este generata de mintea noastra.
In afara de situatia in care realmente exista un pericol fizic, frica nu este altceva decat o constructie.
Suntem, de fapt, in situatia de a trai frica la nivelul unui ego care nu doreste sa-si pericliteze confortul emotional.
De fapt, nu vrem sa riscam dificultati si prejudicii care ne-ar pune sub semnul intrebarii stima de sine si identitatea noastra actuala.
Oare nu vom fi respinsi? Nu va iesi la lumina faptul ca nu suntem capabili, suficient de buni? Cum ramane cu nevoia noastra de acceptare si aprobare? Pentru a fi ok trebuie sa… Daca nu vom corespunde? Daca vom suferi pierderi insurmontabile si vom trai o prabusire?
Asemenea ganduri ne pot domina spatiul mental iar noi putem sa evitam angajamentele pentru a ne elibera de frica.
Astfel alegem siguranta rutinei, renuntand la satisfacerea nevoilor noastre de crestere si dezvoltare si la punerea in valoare a resurselor si potentialului nostru profund.
Tot ceea ce ne-ar putea periclita sentimentul de siguranta activeaza o intensa perceptie a pericolului, care ne trezeste frica si instinctul de supravietuire.
Intr-o asemenea situatie nu ne mai putem exprima autentic, iar actiunile constructive vor fi inhibate.
Fiind dominati de frica, eul nostru liber, creativ, congruent cu aspiratiile si nevoile noastre indreptatite, nu se mai poate exprima. Nu ne mai putem deschide; ramanem inchisi si rigizi.
Devenim frustrati si nemultumiti, captivii unei nevoi tiranice de siguranta si al unor instincte primitive de supravietuire care ajung sa ne domine campul constiintei.
Ajungem sa transformam frica dintr-un semnal de alarma adaptativ in fata pericolelor reale, care implica integritatea noastra fizica, intr-o constanta a vietii care ne deposedeaza de initiativa si bucurie.
Incepem sa fim niste fugari față de propriul nostru univers lăuntric, instrainandu-ne de sine si de semeni. Frica ne face sa traim tot felul de catastrofe imaginare, ramanand cu un potential enorm nevalorificat; ma impiedica sa ajung la eul meu liber pentru ca eul meu conditionat nu este dispus sa-si exprime aspectele vulnerabile, nu vrea sa riste sa traiasca experienta durerii si a umilintei.
In felul acesta, exersam pana la paroxism controlul care in loc sa ne elibereze, ne inlantuie tot mai mult.
Cautam cu infrigurare drame posibile mai degraba decat sa privim cerul instelat si roua diminetii.
Cand suntem stapaniti de frica, singura miza pe care o mai putem constientiza este supravietuirea. Ne pierdem demnitatea inaltatoare de fiinte spirituale devenind lasi si meschini.
Fara capacitatea de a mai fi empatici si buni, lipsiti de sentimentul minunat al fraternitatii, tot ce mai putem experimenta sunt niste jalnice caracteroze.
Robia fricii ajunge sa fie o conditie nedemna daca ne gandim la darurile minunate pe care le-am primit de la Creator: libertatea, ratiunea si posibilitatea de a fi inspirati si rodnici.
Pe de alta parte, o existenta marcata de frica risca sa devina ahtiata de putere pentru a compensa, astfel, disperarea nascuta din lipsa sentimentului de siguranta.
Fara credinta in Pronie, cei cotropiti de frica isi fac din control si putere propriul dumnezeu. In aceasta conditie nu bunavointa si iubirea sunt cele care le ghideaza viata , ci un resentiment continuu si o ura impotriva semenilor, care trebuiesc ingenunchiati si chiar eliminati.
Consecintele fricii la nivelul societatii s-au constituit intr-un lung sir de evenimente tragice si manifestari cumplite de barbarie.
Sfintii au fost aruncati in arena cu lei pentru distractia cezarilor, iar alteori au fost crucificati pentru ca nu puteau fi controlati, trezind astfel frici de nestapanit in cei care se aflau la putere.
Dar nu ne vom lasa coplesiti de acest tablou sumbru al fricii. Putem iesi din aceasta inlantuire pentru ca nu frica si resentimentul sunt vocatia umanului, ci implinirea vietii in bucurie si iubire.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *