Vindecarea de frică înseamnă iubire

Ne naștem însă cu nevoia de iubire și, evident, cu un potențial de a iubi. Iubirea răspunde nevoii noastre fundamentale de comuniune. De multe ori însă, această nevoie legată de identitatea noastră cea mai profundă, de cea mai adâncă sensibilitate, este contrariată și ne simțim respinși și răniți. Durerea ne face să ne închidem și să ne îndepărtăm. Dezvoltăm mecanisme de apărare care să ne protejeze de suferință. Acestea devin constitutive felului nostru de a fi și dezvoltăm o personalitate care să ne apere și care să ne permită să supraviețuim. Izolarea, singurătatea, nu sunt însă tolerabile și încercăm să reluăm legătura, să refacem comuniunea cu ceilalți.

Dezvoltăm modalități de a reface legătura în diverse planuri ale vieții astfel încât să ținem la distanță sentimentul copleșitor al izolării. Am dezvoltat mecanisme de a reface sentimentul uniunii astfel încât să ținem la distanță angoasa teribilă de separare, de singurătate. Frica de separație, de singurătate, de durere și moarte par să fie fricile noastre fundamentale din care rezultă toate celelalte. De multe ori însă, mijloacele noastre de a reface comuniunea nu sunt suficiente pentru a depăși angoasa izolării.

Conformismul social, în toate formele sale (de la a fi ca ceilalți până la a avea succes și a aparține unei elite oarecare), puterea, resursele materiale, alcoolul, drogurile de orice fel, aranjamentele matrimoniale, îndrăgostirea, consumul alimentar, distracțiile, chiar și o așa-zisă relație cu Dumnezeu par să nu umple golul adânc pe care continuăm să-l resimțim. Pentru o vreme lucrurile par să funcționeze, dar revenim întotdeauna la o stare de angoasă, de nemulțumire și chiar de disperare. Cu atât mai mult cu cât mijloacele noastre de a depăși izolarea sunt mai artificiale și mai vătămătoare.

În aceste condiții, aceste mijloace se transformă, pur și simplu, în patimi și boli. Ele însele devin o problemă, o dependență care trebuie învinsă. A ne întoarce la un mod cu adevărat viabil care să ne permită să depășim izolarea și să trăim uniunea, implică acum o deschidere profundă și implicit dureroasă.

Ne-am închis pentru că ne-am simțit răniți, ne-am îndepărtat pentru a nu mai simți durerea. A ne întoarce acum la inima noastră implică trecerea printr-un pasaj de durere, printr-o etapă de suferință. De aceea este necesar un proces de vindecare profundă, în care rănile noastre să fie vindecate și inima noastră să poată experia iubirea. Să trecem de la o inimă încărcată de suferințe și resentimente, la o inimă curată, înnoită, pregătită să exprime iubirea: iubirea de sine, iubirea de semeni și iubirea de Dumnezeu.

Da, în ultimă instanță, orice terapie este o terapie a iubirii. O terapie eficientă nu poate fi decât o artă de a iubi. Arta de a trăi este în fapt o artă de a iubi. Când iubesc, iert, înțeleg, dăruiesc, respect. Iubirea se exprimă ca disponibilitate pentru nevoie, bucuriile și suferințele celuilalt. Când ne iubim, privim împreună către El, care ne cuprinde și astfel devenim unul. Iubirea este viață pentru că cel care ne-a dat viață este iubire. Iubirea se naște din efortul de a nu fi nimic pentru a putea fi cu adevărat tu însuți. În adâncul inimii, dincolo de durere, se naște iubirea care este adevărata viață. Iubirea este singurul mod de a ieși din tine, de a te depăși, de a fi mai mult decât ești. Iubirea nu poate fi nelucrătoare, neroditoare. Ea face întotdeauna ceva pentru binele aproapelui. Este întotdeauna la datorie, în gândurile noastre bune, în fapte, în cuvinte. Acolo unde nu este iubire, nu poate fi un sens adevărat. Orice sens ar fi, se sfârșește. Numai iubirea este fără de sfârșit. Atunci când iubești, greșelile se topesc în lumina iubirii, nu mai este loc de umbră, iar frica pălește. Înțelegi, în sfârșit, că nu ai limite, devii liber, te dezmărginești.