Conferința “Personalitatea lumini și umbre” – transcript 1

Prima secvență

 Bună dimineața! Mă bucur să vă revăd. Sper să avem o zi bună împreună.

Tema conferinţei de astăzi este umbra. Un concept foarte cunoscut, un concept aş zice celebru, un concept vedetă, dar care denumeşte o realitate discretă, poate chiar secretă. De ce este umbra un compartiment secret în condiţia noastră psihică? Iată care ar fi tema întâlnirii noastre de astăzi.

Realitatea este duală…

 Înainte de toate vă propun să răspundem la o întrebare esențială. Ce este umbra? De ce un compartiment secret în condiţia noastră psihică? Povestea ar putea să înceapă aşa: realitatea este duală, formată din polarităţi. Acolo unde este încredere este şi neîncredere, acolo unde este iubire uneori este şi ură, acolo unde este speranţă uneori este şi deznădejde, acolo unde este ataşament uneori este și abandon, acolo unde este trupesc este şi duhovnicesc. Deasemeni, acolo unde este structură, unde viaţa se derulează conform unui plan, are o anumită rigoare – omul construieşte, se dezvoltă – tot acolo întâlnim şi perioade de tranziţie, când omul nu se mai regăseşte, nu mai ştie cine este, nu mai are repere și valori clare

Uneori suntem în perioade de avânt, alteori suntem în perioade de retragere, de cocon, când ne elaborăm interior. Uneori suntem în perioade de optimism, de încredere, alteori dimpotrivă suntem în perioade de marasm când viaţa noastră pare să nu mai aibă niciun orizont.

Sunt realităţi ale vieţii noastre şi se pare că o realitate nu poate să existe fără cealaltă. Tatăl acelui copil lunatic din Evanghelie se pare că înţelesese foarte bine lucrul acesta atunci când a spus: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”. Unii dintre noi suntem persoane mai reflexive, gândim mai mult, totuşi avem şi o parte afectivă, emoţională. Alţii dimpotrivă simţim mult, dar avem şi o parte reflexivă care gândeşte și structurează informaţia. Suntem şi intuitivi, imaginativi, înţelegem cum devin lucrurile aproape instantaneu, dar pe de altă parte suntem şi persoane de acţiune „care nu-şi pierd timpul cu imaginaţia”.

Astfel, toate lucrurile acestea constituie realitatea complexă care este fiinţa umană.

Am luat în considerare două polarităţi fundamentale ale vieţii care se regăsesc în condiţia noastră globală în ponderi diferite, dar care subliniază în mod exemplar această condiţie a dualităţii. Pe de-o parte suntem fiinţe autonome, dorim să ne individuăm, să fim noi înşine şi să ne distingem de ceilalţi, pe de altă parte, însă căutăm şi intimitatea, acea condiţie de a fi împreună cu celălalt, de a fi aproape, de a fi în bonding. Pe de-o parte căutăm schimbarea şi simţim o nevoie de înnoire, de a face altceva, de a mânca altceva, de a cunoaşte persoane noi, dar pe de altă parte avem nevoie şi de continuitate, de stabilitate astfel încât viaţa noastră să aibă o anumită coerenţă, să aibă o anumită comprehensibilitate, o anumită previzibilitate.

De multe ori însă omul tinde să excludă unul dintre poli. „Vreau să fiu eu însumi, nu vreau să mă las înrobit de această femeie”. „Vreau să fiu pe picioarele mele, nu vreau să atârn de un bărbat”. Încet-încet condiţia noastră de intimitate începe să fie refulată, nu ne mai recunoaştem nevoia de apropiere, nu ne mai recunoaştem sensibilitatea, luăm distanţă față de celălalt pentru că noi suntem oameni independenţi şi, încet-încet, ne punem o mască pe chip.

În acest caz particular punem o mască schizoidă, adică ne detaşăm de lume, devenim autonomi. Spunea cineva: „conversez cu mine însămi”, deci persoana nu mai are nevoie de celălalt, pentru că se face pe sine propriul interlocutor. În acelaşi timp dezvoltă o frică de intimitate şi când apare perspectiva intimităţii se sperie şi se întoarce încă o dată la poziţia schizoidă. Iată, acolo unde este prea multă independenţă, acolo unde este prea multă autonomie, apare această condiţie particulară, schizoidă.

Se pare că şi excesul de intimitate ne creează probleme. Dacă nu mai putem să luăm distanţă faţă de celălalt, tindem să devenim dependenţi şi dezvoltăm o  structură particulară depresivo-dependentă. Este vorba de acele persoane care nu pot să stea singure, acele persoane care tind să se agaţe de ceilalţi şi dacă nu găsesc o companie tind să devină depresivi şi pun o mască depresivă sau masca dependentului.

Condiţia polară, aceea de autonomie pentru dependent şi aceea de intimitate pentru schizoid este o condiţie de risc. Persoana, în faţa fricii, tinde să dea înapoi şi să se întoarcă pe vechea poziţie. Confruntarea cu frica, prin urmare, este o condiţie absolut necesară pentru a echilibra aceste polarităţi.

Aceasta este una dintre condiţiile esenţiale ale procesului integrării umbrei. De ce tinde umbra să se consolideze pe măsură ce trec ani şi se transformă într-un sac din ce în ce mai greu pe care-l cărăm în spate? De ce nu vrem să ştim de noi de fapt? De ce continuăm să proiectăm asupra celorlalţi propria realitate lăuntrică? Acesta ar fi un prim motiv, pentru că ne este frică să ne confruntăm cu trăiri dezagreabile, proiectăm asupra celuilalt acea problemă care este a noastră. Acesta este un alt aspect important al umbrei, şi anume că ea tinde să se proiecteze, singura ei posibilitate de a se conserva, de a rămâne o condiţie secretă în afara câmpului conştiinţei este aceea de a se proiecta asupra celuilalt.

Sigur, o altă modalitate de a ne abate atenţia este dependenţa de câte ceva. Unii sunt dependenţi de muncă, alţii sunt dependenţi de câte o substanţă, alţii sunt dependenţi de mâncare, de alcool. Toate acestea sunt modalităţi de a ne abate atenţia de la disconfortul interior, pentru că întotdeauna umbra vrea să se developeze, vrea să ne informeze, vrea să fie luată în consideraţie. Şi o să vedem că există şi o a treia modalitate de proiectare, de developare a umbrei în propria noastră existenţă.

Iată care ar fi dinamica. Putem vorbi de patru exigenţe ale vieţii sau patru impulsuri fundamentale, respectiv două mari antinomii sau două mari polarităţi. Pe de-o parte este individualul: a fi tu însuţi, a avea propria ta identitate, a putea să te legitimezi ca fiinţă unică în această lume; dar pe de altă parte există și supraindividualul, adică un context care să te cuprindă, iată, cum este acesta, să poţi să participi într-un mod coerent, împărtăşind cu ceilalţi un numitor comun – condiţia supraindividuală. Şi, evident, este o necesitate a vieţii, oamenii se organizează în comunităţi, nu sunt fiinţe solitare, este o necesitate. Aşa cum tot o necesitate este şi aceasta de a fi tu însuţi, de a te putea legitima, de a avea o identitate, de a avea o condiţie unică.

Cealaltă polaritate o reprezintă durabilitatea vs transformarea. Avem nevoie să construim durabil, avem nevoie de o perspectivă care să reziste, altfel ne-am reforma de la o zi la alta, avem nevoie de certitudini cu ajutorul cărora să ne putem mişca în existenţă. Există o nevoie fundamentală de durabilitate.

Pe de altă parte, lucrurile ajung să se învechească, să nu mai fie actuale, ne confruntăm cu situaţii depăşite. Gândiţi-vă că la 40 de ani viaţa noastră nu mai poate fi ca la 20. Este clar. La 60 nu mai poate fi ca la 20 şi-atunci este nevoie de o transformare, este nevoie de o schimbare.

Am văzut doamne la 70-75 de ani care se îmbracă ca nişte domnişoare de 20. Domnişoara de aici din faţă a spus „care se îndrăgostesc” şi eu aş zice „ai grijă să nu proiectezi”. Vezi ce spui despre ceilalţi, pentru că s-ar putea să te deconspiri, dar nu e o problemă asta.

Deci, iată, a fi inconfundabil, irepetabil, autonom, a ne deschide lumii, semenilor, a face schimburi, a tinde către ceea ce este durabil, stabil şi, respectiv a tinde către schimbare, a fi deschişi către schimbare .

Este evident pentru toată lumea că aşa stau lucrurile. Foarte interesant este că patologiile clasice, cele 4 nevroze fundamentale și anume: nevroza obsesională, nevroza isterică, nevroza schizoidă şi nevroza depresivo-dependentă, corespund cu aceste impulsuri, respectiv cu frica de un anumit impuls. Am aşezat aceste condiţii umane fundamentale într-un model foarte simplu.

 Din punctul de vedere al temei noastre, aceste structuri particulare reprezintă masca persoanei, un invariant de gândire, un invariant de simţire şi de comportament.

Dacă eşti schizoid, la revedere, s-a terminat. De cele mai multe ori chiar aşa şi este, ştiţi ce înseamnă structură… ceva care se menţine în timp, un invariant, ceva care este constant, prin urmare, dacă-l identifici ca fiind schizoid la 25 de ani, îl vei vedea schizoid şi la 50. Çe la vie! Cu o precizare: dacă nu se tratează, domnule. Dacă se tratează, adică dacă internalizează şi celălalt pol, atunci nu mai vorbim despre o fiinţă rigidă, despre o persoană rigidă cu nişte tipare repetitive, ci vorbim despre o persoană flexibilă care se adaptează aici şi acum la realitate.

Însă are de plătit un preţ mare. În esenţă este vorba de frică şi de durere. Cum se manifestă frica, spre exemplu, pentru un schizoid? Ca angoasă de autodăruire. Dom’le, stai de vorbă cu el şi ai impresia că eşti singur, chiar şi-atunci când el vorbeşte, adică nu-ţi creează acel sentiment de „împreună”, nu-ţi creează acel sentiment de comuniune, el rămâne cu sine.

Uneori parcă înţelege şi-ţi lasă această impresie, dar faptele lui ulterioare arată în mod clar că nu este așa. Acesta este schizoidul, el are o frică fantastică să se deschidă, are o frică fantastică să se dăruiască. Îi găsim frecvent printre fizicieni, matematicieni, informaticieni, filozofi, teologi care vorbesc despre iubire, dar vorbesc pe mail, vorbesc despre comuniune pe mail, pentru că dacă te-apropii de ei, fac un pas înapoi. Este o realitate.

De cele mai multe ori nu sunt conştienţi de asta şi cu cât structura este mai puternică, cu atât persoana are mai multe argumente să-şi justifice conduita. Cum s-ar spune sunt egosintonici, adică sunt în acord cu felul lor de a fi sau se îndreptăţesc foarte mult în raport cu felul lor de a fi. N-ai ce să le faci, ai în faţa ta un zid şi ştii ce se va întâmpla dacă vei lovi cu capul în el, tot tu te vei răni.

De aceea de multe ori este bine să-ţi vezi de treabă cu asemenea oameni, nu se poate. Este simplu. Doar în momentul în care intervine o criză, se creează o fisură în apărările lor şi izbucneşte durerea, iar egosintonia slăbeşte, adică acel sentiment de îndreptăţire începe să fie pus la îndoială, doar atunci apare o şansă de schimbare. De cele mai multe ori este vorba de un eveniment, un context existenţial care provoacă această trezire. Nu poţi să-i convingi de nimic, au propriile lor convingeri.

De partea cealaltă se află persoana iubitoare care se dăruieşte pe sine, care dă foarte mult de la ea, care este foarte disponibilă să facă plăcere celorlalţi. Timpul ei e timpul nostru, ea nu are timpul ei, este cu celălalt, este pentru celălalt. De fapt, este un mod de a supravieţui, persoana nu găseşte în sine resorturi de a fi autonomă, de a fi ea însăşi cu adevărat.

În perspectiva de a se individua trăieşte o angoasă fantastică. Din acest motiv, de multe ori,  persoana nu se mai dezvoltă, are ceea ce se numeşte o angoasă de individuare, o angoasă de a deveni ea însăşi. Este o persoană foarte iubitoare, dar dacă se întâmplă să dispari dintr-un motiv sau altul, va iubi la fel de mult pe altcineva. Nicio problemă.

De aceea mai putem numi aceste structuri caracteroze, adică schizoidul te vede că eşti căzut şi trece pe lângă tine, „lasă că are Dumnezeu grijă, că eu am treabă”. Eu m-am întâlnit cu asemenea situaţii. Este o caracteroză, aşa cum spre exemplu angoasa de definitiv tinde să alimenteze un profil de tip isteric. O persoană aflată într-o continuă schimbare, într-o continuă înnoire, are tot felul de briz-brizuri.

Dimineaţa se întreabă ce briz-briz îmbracă, ceva care să fie foarte diferit de ce şi-a pus ieri şi atunci, sigur că trebuie să-şi alimenteze săcuţul cu gablonțuri permanent. Sunt persoane foarte agreabile, râd mult, o dulceaţă, ce să mai…sigur, până la o anumită limită când încep să facă pagube…Astea sunt momente care trec repede, mai ales pentru ele, dacă le întrebi nu-şi mai aduc aminte, au uitat. Adică sunt într-o continuă înnoire, nu există trecut, nu există viitor, doar aici şi acum, prezent, în sensul celei mai intense emoţionalități.

Pe de altă parte, angoasa de schimbare o poate face pe o doamnă în vârstă, mi-a povestit cineva o asemenea chestiune, să păstreze acele bileţele de cumpărături pe care le-a folosit acum 30-40 de ani, unul peste altul foarte bine aranjate: două  legături ceapă, una pătrunjel etc. Sunt aşa-numitele structuri obsesionale care au o frică fantastică de reînnoire şi atunci sigur că ele suprainvestesc continuitatea, suprainvestesc trecutul la care revin, revin, revin în mod obsesiv.

Deci iată care ar putea fi dinamica pentru a înţelege ce se întâmplă şi cu noi, pentru că într-o măsură mai mică sau mai mare noi toţi suntem un pic schizoizi, un pic dependenţi, un pic isterici, un pic obsesionali…sau mai mult. Fiecare se ştie pe sine.

A fi într-o stare bună înseamnă a putea să echilibrezi aceste patru impulsuri sau exigenţe fundamentale ale vieţii, lucrând asupra angoaselor fundamentale şi asupra structurilor nevrotice fundamentale.

Structurile nevrotice ajung să fie masca noastră, dar o să vedeţi că de cele mai multe ori lucrurile nu se împart chiar atât de tranşant, de cele mai multe ori sunt nişte mixturi, nişte amestecuri şi ceea ce refulează fiinţa umană, ceea ce reprimă şi alungă în zona umbrei nu se limitează doar la aceste impulsuri, sunt şi alte condiţii şi o să vorbim astăzi pe îndelete despre ele. Sper să avem suficient timp.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *