Transcrieri din seria Seminariilor “Măiastra”
De ce propun şi conceptul de umbră şi conceptul de credinţă iraţională? Pentru că merg bine împreună, sunt acolo la origine amândouă. Sunt faţetele aceleiaşi monede, şi credinţa iraţională şi conceptul de umbră. Pentru că într-un anumit sens rezolvarea şi depăşirea unei credinte iraţionale îţi permite să te manifeşti liber şi să nu mai fii atât de limitat de contextul unei umbre. Încet, încet, aceste programe de gestiune, ne fac pe de o parte eficienţi, în paradigma lumii în care trăim, pentru că ne permit o anumită adaptare. Vorbim în acest context de prezenţa unei măşti sau a unui „eu” social. Devenim dezirabili din punct de vedere social. Însă în acelaşi timp, devenim şi limitaţi. Această adaptare la social e într-un fel ca un program care nu se mai schimbă. Este un îngheţ. Persoana îşi aşază existenţa într-o formă. Nu-şi pune problema că acea formă e limitată sau că în anumite contexte devine chiar aberantă. Deci anumite comportamente dezirabile într-un context devin aberante într-un alt context. Programul pe care îl aplici la serviciu, de exemplu, dacă îl aplici acasă s-ar putea să se transforme în ceva aberant. Sau invers. Însă atât timp cât s-a creat o credinţă şi respectiv o structură, un program de gestiune în jurul ei, persoana nu mai sesizează diferenţa şi devine monofuncţională, limitată şi limitativă.
Bine, dar dacă această mască sau acest „eu” social ne permite o bună adaptare la realitate, ne permite să ne integrăm în societate, care e problema? De ce suferim?
Păi suferim dintr-un motiv foarte simplu, şi anume că nevoile noastre personale nu pot fi satisfăcute de o manieră pozitivă în aceste contexte limitate. Uneori anumite nevoi pot fi satisfăcute, dar alte nevoi nu. Şi atunci apare suferinţa, apare un sentiment de impas, acela că lucrurile nu mai merg. Au mers o vreme, dar acum nu mai merg. Sau au mers pe anumite paliere, dar pe altele n-au mers niciodată lucrurile, şi ajungi în criză cu anumite aspecte ale vieţii.
Pentru o fetiţă de 14 ani, să zicem, maternitatea nu e o problemă. Dar pentru o femeie de 40, devine o problemă. Adică sunt anumite aspecte ale vieţii care ajung la un anumit nivel de maturizare, simţi un imbold interior să le dai curs, dar programul tău funcţional care te-a adus până aici nu-ţi permite să le dai curs. Şi atunci aceste nevoi, sau aceste aspecte ale vieţii devin din ce în ce mai frustrante. Şi în felul acesta te trezeşti într-un impas existenţial. Sunt lucruri pe care nu le-ai văzut, pur şi simplu, au fost inconştiente, şi pe care acum începi să le vezi. Şi văzându-le, eşti contrariat. Eul tău, ego-ul tău, devine contrariat. Şi va fi de dorit să găseşti un răspuns adecvat pentru aceste lucruri.