Transcrieri din seria Seminariilor “Măiastra”
Contextul din copilărie nu este atât de relevant prin prisma faptului că ai suferit o traumă oarecare, deşi evident este şi asta. Nu ăsta e lucrul important, cât felul în care ai conceptualizat, felul în care ai răspuns.
Dacă nu ai primit pantofiori noi la începutul anului şcolar şi ai avut parte de nişte pantofiori vechi pe care a trebuit să-i vopseşti cu vopsea de gard, sigur că eşti o victimă jalnică. Tragi concluzia asta, că eşti o victimă jalnică. Aiurea! Copiii cu o generaţie înainte se duceau la şcoală desculţi. Era o traumă? Nu. Era pur şi simplu ceva firesc. Deci nu era nicio traumă. Nici vorbă de traumă! Deci iată, ceea ce poate să traumatizeze sau ceea ce poate să marcheze viziunea existenţială a persoanei, şi apoi asta să devină un reper, este interpretarea. Interpretarea pe care o dăm.
Pentru că una este să fii frustrat şi alta traumatizat. Probabil că şi copiii ăia erau frustraţi când dădea bruma, că sunt desculţi. Probabil că le degerau picioruşele, le îngheţau. Dar ei erau doar frustraţi, nu erau şi traumatizaţi. Pentru că să fii desculţ era ceva normal. Dacă a fi desculț devine ceva anormal, sau dacă a avea pantofiorii vechi este ceva anormal, sigur că atunci vei suferi şi vei trage o concluzie negativă despre tine ca persoană. Şi îţi vei începe povestea. Povestea ta de victimă.
Deci iată, este o construcţie. Sigur că poţi să trăieşti, de exemplu, foarte frustrant, faptul că ajungi la un hotel sau ajungi undeva şi nu sunt locuri sau nu ai bani să plăteşti. Poţi să trăieşti un stres foarte mare sau să dormi pe o bancă. Pentru că oricum o să dormi pe bancă. N-ai putea să dormi pe banca aia pur şi simplu? Să-ţi vezi de somn? Şi a doua zi să-ţi vezi de viaţă în continuare? Este o alegere. Deci nu este o realitate traumatică. Este o realitate, pur şi simplu. Traumă sau netraumă este o alegere personală.
Depinde cum te proiectezi în situaţia respectivă. Şi de cele mai multe ori noi ne proiectăm pe baza unei scheme prestabilite despre cum trebuie să fie lucrurile. Copiii nu ştiu cum trebuie să fie lucrurile. Numai adulţii ştiu cum trebuie să fie lucrurile şi cu cât sunt mai sclifosiţi, cu atât ştiu mai mult cum trebuie să fie lucrurile. Şi cu cât ştiu mai mult cum trebuie să fie lucrurile, cu atât suferă mai mult. Este foarte simplu.
Nu mai este la fel de simplu însă, să desfaci aceste scheme. Să-ţi regăseşti disponibilitatea spontaneităţii şi disponibilitatea de efort pentru a desface aceste scheme. Cu atât mai mult cu cât aşa, târâş-grăbiş, noi am ajuns la o competenţă. Avem o prestanţă când spunem aberaţiile alea, o demnitatea a noastră. Şi să ne pierdem şi onoarea asta, fără să fie nimeni care să ne-o repare după aia, sau să ne refacem demnitatea într-un alt sens e nasol. E preferabil să ţinem cu dinţii de un punct de vedere, chiar dacă e chinuitor. De aceea e important să dam drumul. Odată cu asta se duce şi încărcătura pe care o purtăm. Ea are legătură cu frica, cu resentimentul, are legătură cu durerea. Da, aţi văzut la acumulările alea de ape, trebuie să se fisureze malul ăla. Acest mal al ego-ului, această limită, când se fisurează, lucrurile astea pot să curgă. Ne ţinem tare pe poziţii, de aceea se vorbeste despre necesitatea unei minţi smerite.