Transcrieri din seria Seminariilor “Măiastra”
Fără o minte smerită, cât de cât, aceste poziţii vechi se menţin. Pentru că noi ne-am construit un mod de a supravieţui, noi suntem nişte supravieţuitori până la urmă. Ce-i în mână nu-i minciună,da? Cum ar zice unul sau altul…. Cum să dai tu drumul la credinţa ta iraţională, că este ceea ce ai. ”Eu nu dau drumu la pasărea din mână pentru cioara de pe gard”. Da asta e în interiorul viziunii. E în paradigma care te-a adus aici, nu într-o paradigmă care să-ţi permită o reînnoire. Şi eşti în vechea paradigmă,nu? De aceea nu te poţi vindeca în interiorul acelei paradigme. Cu felul în care gândeşti eşti pecetluit. E o pecete pe neuronul tău. Şi e important să ridici această pecete ca să poţi să schimbi perspectiva. Deci el o ţine pe a lui, chiar dacă e nasol, chiar dacă se simte singur, chiar dacă viaţa seamănă din ce în ce mai mult cu un bullshit existenţial, el o ţine pe a lui.
Dar perspectiva pe care într-adevar este esenţial să o lărgeşti implică alteritate. Îl implică pe „tu”, îl implică pe celălalt. Acum se pune problema cum sunt eu în relaţie cu celălalt. Păi eu sunt cineva în relaţie. Chiar dacă urmează să duc gunoiul, tot cineva sunt. Cineva să ducă gunoiul. Ori e important ca eu să renunţ la această condiţie de cineva, cineva care ştie, cineva care e grozav. Adică să mă smeresc. Ori eu în relaţie cu cineva ştiu, îl contrazic, ştiu mai bine, să-şi bage el mintile-n cap, ca tu le ai băgate de nu mai poţi să le scoţi…
Deci problema nu e cu celălalt, problema e cu mine. Pe ce poziţie mă situez eu. De aceea se vorbeşte în jargonul de specialitate de egosintonie. Adica starea de acord cu aberaţiile pe care le debitezi. Starea de acord cu felul de viaţă pe care îl ai. Deci nu mai contează cum e viaţa acestuia, că e nasoală, se vede, nu mai contează, contează că el, saracul, e într-o egosintonie cu această viaţă. Nu este el maimuţa, ceilalţi sunt maimuţe. Ăsta-i contextul.
Ca să ne regăsim într-o altă paradigmă mai viabilă şi mai aproape de ingenuitatea copilăriei este nevoie să ne smerim mintea şi să nu mai contrazicem realitatea.
Iar dacă totuşi am făcut-o, şi am făcut-o, să ne cerem iertare în mod sincer, să plângem în mod sincer şi să vedem dacă ne încearcă ipocrizia ca să o trimitem la plimbare. Acesta este contextul smereniei şi pocăinţei. Şi în acest context al smereniei şi pocăinţei începe schimbarea. Abia aici. Nu vă gândiţi la nu ştiu ce tehnici geniale pe care le-a făcut nu ştiu cine, nu ştiu cum. Ele sunt folositoare, unele tehnici, da. Ele sunt folositoare doar dacă în interior e o atitudine corespunzătoare. Altfel, tehnica e nefuncţională, ca o maşină oprită pusă într-un garaj. Ea are nevoie de un „eu”, are nevoie de un sine, care s-o ghideze şi care s-o pună în mişcare. Ea poartă o realitate, un conţinut al vieţii. Faptul că ascultaţi şi reflectaţi denotă o anumită permeabilitate a minţii, şi asta este bine. Adică înseamnă că mintea are o anumită disponibilitate pentru a se repoziţiona.
După faptele lor îi veţi cunoaşte, după felul în care gândesc, după felul în care fac lucrurile. E foarte important să înţelegem principiile, criteriile unei schimbări. Şi nu trebuie să fii savant şi nici om de ştiinţă ca să intuieşti aceste criterii, aceste principii ale schimbării. Cine rămâne ferm pe poziţii într-un discurs, rămâne în continuare cu tot ceea ce este el, îşi amână schimbarea; cum sunt oameni care îşi amână schimbarea toată viaţa, cum sunt oameni care îşi amână schimbarea până când anumite lucruri nu mai pot fi făcute. Şi singurul lucru care le rămâne, care e? Regretul. Le mai rămâne să le pară rău. Asta e, tot e bine, că-ţi pare rău. Dar anumite lucruri nu mai pot fi făcute. Asta este.
Însă aici şi acum asta permite o reactualizare a sinelui. E vorba şi de un pare rău pe care să-l duci până la capăt, pentru că dacă nu îl duci până la capăt se transformă în nostalgie, adică rămâi agăţat de trecut, şi nu e bine. Este bine să dai drumul acestui trecut ca să fii aici şi acum, nu acolo, că acolo nu poţi să fii decât în imaginaţie, îţi întreţii nişte stări artificial. De aceea regretul, părerile de rău şi pocăinţa sunt condiţii necesare în raport cu trecutul.