Transcrieri din seria Seminariilor “Măiastra”
O lucrare autentică, profundă, care să genereze cu adevărat schimbări, dincolo de faza de pregătire, schimbări care să se reflecte în viața persoanei într-un mod concret, vizibil, implică deschidere. Adică persoana să iasă din ea și să se arate, să se comunice pe sine, să se povestească pe sine, atât în ceea ce privește experiența emoțională, cât și în ceea ce privește unele credințe despre sine și despre viață. Lucruri care țin de istoria personală și pe care ajungi să le mărturisești, lucruri care te-au marcat cândva și pe care le-ai îngropat undeva în adâncul tău…
Până când aceste lucruri nu sunt developate și nu sunt mărturisite, procesate și retrăite, persoana nu poate să producă o schimbare semnificativă în existența ei. Adică, ceva care să fie ceva vizibil, ceva care să genereze ceva – un alt nivel calitativ în viaţa ei. Nu se poate. Asta nu exclude utilitatea unei perioade de interiorizare, când sunt necesare probabil nişte procese mai subtile şi este nevoie de timp, de o perioadă de coacere ca să ajungă la acest prag. Un prag care se poate constitui într-un salt prin depășirea lui, și persona începe un proces mai vizibil, mai în afară. Şi asta poate fi un proces salutar pentru acea persoană.
Dar sunt persoane cărora li se face frică, nu comunică și dispar din peisaj. Sunt aici și iau niște decizii pe cont propriu; evident, omul e liber să facă ce vrea cu viața lui. Dar dacă ești aici, asta presupune că accepți o interacțiune, accepți să comunici cu celălalt. Fie că e colegul tău, fie că e cel care garantează cadrul, în speță acesta fiind eu.
Dacă tu nu comunici cu mine, eu ma întreb ce cauți aici? De asemenea, dacă nu comunici cu colegii mei, mă întreb ce cauți aici? Și dacă nu comunici, și ai o miză a ta, mă întreb ce speri? Sunt niște întrebări care au sens în raport cu firescul unui proces pe care, aparent, tu ți l-ai asumat. Ești aici pentru că ţi-ai asumat un proces, dar te comporți ca și când nu ți l-ai asumat.
Ceea ce spun e dincolo de temperament, adică persona aceea e mai introvertită și vorbește mai puțin sau invers. Aici nu e vorba de a vorbi mai mult sau mai puțin, ci de a face lucruri semnificative în raport cu contextul. Asta înseamnă terapie. Este important să spui lucruri semnificative din ființa ta lăuntrică. Este vorba de o calitate a conținutului. Ori când totul este sub obroc și se petrece în interior, și nimic nu transpare, avem o problemă. Pentru că schimbarea implică o schimbare. Schimbarea implică o relație. Nu există schimbare atâta timp cât rămâi închis în sine, chiar dacă tu vehiculezi acolo tot felul de ganduri, tot felul de trăiri.
Eu știu că sunt nişte mișcări acolo și anumite reașezări, până la un anumit punct. Dar persoana nu poate face un salt calitativ la un anumit nivel dacă nu comunică. Orice realitate care rămâne închisă în sine, mai devreme sau mai târziu se sufocă şi moare. De aceea e nevoie de respiraţie. Este nevoie să ieşim în afara noastră ca să ne deschidem ferestrele, să ne putem împrospăta.
De ce nu o facem? Poate să fie frică, ruşine… sau o lene existenţială. Însă ideea este că dacă suntem aici, avem deja determinarea sau cel puţin ideea să depăşim anumite lucruri. Nu poţi să te spovedeşti dacă te învinge ruşinea. Dacă te laşi învins de ruşinea propriilor păcate, eviţi să te spovedeşti şi rămâi cu ele. La fel şi aici, dacă îţi este frică să te deschizi şi să comunici, rămâi cu tot ceea ce e în spatele fricii tale, inclusiv cu frica. Iar ea va continua să se proiecteze în viaţa ta sub diverse aspecte, în plan social, personal etc.