Transcrieri din seria Seminariilor “Măiastra”
…Deci noi suntem invitaţi să trecem prin aceste condiţii care pun o anumită frână în procesul nostru. Nu trebuie să aşteptăm frica sau ruşinea pentru ca noi să ne începem procesul, deoarece acestea nu o să dispară niciodată. Suntem în situaţia de a porni de la o condiţie imperfectă, cu nişte date imperfecte. Şi aceste date imperfecte au nevoie de o asumare. Avem nevoie să trecem prin ele, de o condiţie iluzorie de onorabilitate, pe care încercăm să ne-o păstrăm şi pe care, în realitate nu o avem. Adică să nu se creadă despre mine că sunt o persoana non-ok, căci eu deja mi-am pus pecetea unei persoane că nu sunt ok. Căci dacă m-aş fi acceptat pe mine, cu toate ale mele, atunci m-aş fi putut accepta pe mine, mi-aş fi putut accepta umbra. Ori umbra e ceva negativ. Iar ca această umbră să devină lumină are nevoie să fie acceptată ca umbră.
Şi atunci suntem în situaţia paradoxala de a accepta lucrurile negative despre noi. Suntem într-o situaţie de inferioritate, în care stima de sine este pusă sub semnul întrebării. Este iluzoriu că îţi vei păstra stima de sine, nearătându-ţi problemele sau rănile. Nu trecem în extrema cealaltă cu situaţii isterice. Aici suntem într-un cadru în care ne asumăm scăderile și venim să le arătăm, ca să putem trece mai departe, de impasul pe care aceste scăderi ni le oferă în viaţă. Aceasta este miza.
Lucrarea se întâmplă oricum, dar dacă tu nu îţi asumi trecerea peste un anumit prag şi deschiderea, nu se întâmplă nimic semnificativ. Rămâi în aceleaşi limite, nu treci peste, nu mergi mai departe. Şi asta se întâmplă cu cei care nu au posibilitatea de a se deschide și de a comunica despre ei. Ce poate fi în spate…? Poate fi orgoliu, trufie… Mie personal aceşti oameni îmi trezesc compasiune. Nu știu exact ce nu au de nu vor să depășească această limită, împotriva faptului că vor să o facă. Este și durere, dar şi ego. Ca să poți să îți scoți durerea de acolo, să te eliberezi de ea și să îți reduci reactivitatea la real, trebuie să lași deoparte ego-ul. Altfel, ego-ul ăsta este întotdeauna enorm și trebuie să își conserve grandoarea. În momentul abdicării e greu. Doare. E un prag dificil. Dar până nu conștientizăm că nu avem altă cale, o aburim.
Sunt persoane care se luptă de 25 de ani, se învârt în jurul problemei mergând la psihanalist. Și creștinii sunt la fel, ca și clienții psihanaliștilor. Evident că soluția este Hristos, dar nu poți să intri în relație cu Hristos de pe poziția ego-ului. Inevitabil, trebuie să dăm ego-ul la o parte, să prelucrăm ceea ce este în spatele acestui ego, pentru că el are o funcție compensatorie la origine, să prelucrăm această suferință, ca să putem intra în relație cu terapeutul. Eu sunt aici pe poziția unui intrument îngăduit de Hristos, nu sunt eu terapeutul și e important să se înțeleagă asta.