Transcrieri din seria Seminariilor “Măiastra”
Prin urmare dacă este o condiţionare ca aceasta, mai pot fi alte sute şi mii de condiţionări. Ca această credinţă mai pot fi alte sute şi mii de credinţe asemănătoare, care ne limitează existenţa şi produc tot felul de gânduri parazite care ne încarcă mintea şi care nu au calitate adaptativă.
Ne-am obişnuit cu aceste gânduri parazite, încât nu mai facem nimic să le îndepărtăm sau să le îndreptăm sau să le selectăm. Pur şi simplu le lăsăm să vină spre noi şi să ne umple universul conştiinţei.
Ce faci acasă cu nişte resturi alimentare, cu nişte pungi goale sau cu nişte gunoi? Sau când mergi pe stradă, dacă vezi nişte gunoaie, ce faci? Le iei şi le bagi în sân? Dacă vezi nişte gunoaie la colţul străzii, te repezi la ele sau mergi mai departe când vin asemenea gânduri în sfera conştiinţei tale, care sunt ca nişte gunoaie…
(…) Nu îţi umpli casa sufletului cu gânduri parazite, doar pentru că ţi-au trecut prin cap! Faptul că au venit, că ţi-au ieşit în cale nu se poate controla, dar eu pot să-mi controlez atitudinea faţă de aceste gânduri, faţă de anumite trăiri, faţă de istorii de viaţă în raport cu care sunt invitat să mă repoziţionez.
Dar scrie undeva că trebuie să reiterez gunoaiele din existenţa mea şi să mă identific încă o dată cu ele? De ce trebuie să fac asta? De ce nu ventilez aceste elemente depăşite din existenţa mea? De ce trebuie să depozitez în sufragerie saci de gunoi, de ce nu-i duc la ghenă sau crematoriu, de ce trebuie să umplu sufrageria cu aceste reziduri, care încep să clocească şi să emane mirosuri toxice? De ce fac asta? De cele mai multe ori astea sunt întrebări pe care nu ni le punem şi cu atât mai puţin ne răspundem într-un mod viabil. Începem terapia, dar nu ţinem cont de condiţiile unei terapii.
De ce atitudini viabile avem nevoie pentru a parcurge o terapie de succes, adică nu te gândi că vei face o terapie profundă în condiţiile în care vei continua să-l urăşti pe X, indiferent cine este el. Nu te gândi că poţi păstra şi resentimentele, adică gunoaiele, şi în acelaşi timp să ai şi o stare de bine. Indiferent cu cât parfum ai da tu peste gunoaiele alea, ele te vor invada. Îţi vor sta în fiecare zi sub nas. De asemenea, să nu mă gândesc că pot să fac o terapie profundă şi în acelaşi timp să consider că viaţa mea nefericită i se datorează cuiva. Nu te gândi că poţi rămâne într-o atitudine de felul acesta şi să te vindeci. De asemenea, să nu mă gândesc că mă pot vindeca rămânând despărţit de mine însumi sau de anumite aspecte ale mele. Şi mai sunt şi alte condiţii, pe care este esenţial să le înţelegem şi să le respectăm pentru a ne putea vindeca şi pentru a putea scoate la lumină un potenţial şi pentru a da vieţii noastre consistenţă şi sens.
Adică în faţa iubirii lui Dumnezeu care este o curgere continuă către lume, eu livrez o moacă îmbufnată de dimineaţă până seara; adică e ca şi cum ni se pun sub nas toate bunătăţile acestei lumi şi eu resping, ca şi cum ar trebui să ni se dea altceva mai bun…
Ce să fie mai bun decât iubirea lui Dumnezeu? Nu există ceva mai bun, dar eu sunt frustrat, mie îmi lipseşte ceva, tocmai că refuz această iubire. Dacă aş spune mulţumesc aş fi într-o atitudine de acceptare, dar noi nu ştim nici să primim, nici să oferim. Şi aici este o mare problema cu atitudinea perfecţionistă: nu mă pot accepta dacă nu sunt perfect şi nu te pot accepta dacă nu eşti perfect.
Şi atunci suntem în atitudinea fundamentală de neacceptare, de respingere care generează lipsă şi din această lipsă – nemulţumire, din această nemulţumire – tristeţe, suferinţă, o stare de neconsolare… Ori toată această construcţie nevrotică trebuie arsă. Această ardere implică o anumită asceză care ca experienţă este dureroasă. Focul acesta ascetic care arde, această nevroză ca experienţă, este durere. Dar nu este tristeţe, nu e depresie, nu este anxietate; durere şi din această durere se va naşte un om nou. De aceea cine începe o terapie, la un moment dat va cunoaşte durerea. Pentru că durerea este acel foc care arde durerea, altfel nu se poate. Cine nu este dispus să cunoască acest tip de durere, nu se poate lecui. În acest foc al durerii, aceste tipare nevrotice se topesc şi o fiinţă nouă începe încet-încet să-i ia locul. Procesul înnoirii vieţii înseamnă acesta prefacere a eu-lui.