Importanţa corpului în dezvoltarea personală (3)

Transcrieri din seria Seminariilor ‘Măiastra’

Iarăși este problematic atunci când trupul e atât de greu, încât eul nu se poate urni cu el din pat, adică eul este tras în jos de această dominație a trupului căzut într-o stare de cvasi șoc. Așa cum există și varianta în care corpul nu se oprește din mișcare, nu se oprește din acțiune, deci eul este escaladat de acest trup al acțiunii. Deci este important să-l aducem într-o zonă de înțelegere și de gestiune.

Eu introduc în model această dimensiune a planului fizic și, respectiv, corporal, pentru că orice terapie viabilă, orice proces viabil, consideră corpul. Suntem trup și suflet, prin urmare nu putem să ignorăm o parte a ființei noastre.

Dincolo de acest corp al tensiunii, în mod firesc, ar trebui să descoperim corpul destinderii, dar, dacă noi avem, la nivelul eului condiționat, conflictual, un conținut emoțional pe care nu vrem să ni-l asumăm, să-l integrăm și să-l procesăm, atunci tensiunea nu pleacă. Și putem lucra aceste stări de tensiune, așa cum, să zicem, un corp într-o stare de lipsă de tonus poate să fie activat, poate să fie pus în postură și poate să fie pus în tensiune.

Deci noi putem trăi aici, la nivelul senzațiilor, un amalgam de simptome care ajung pe mâna doctorilor, până la cronicizare, deși, să zicem, cu zece metanii pe zi, le-am rezolva, pur și simplu. Boli din astea, de trai bun, cum se spune. Multe boli de trai bun pot fi rezolvate doar printr-o trecere conștientă și atentă de la corpul destinderii, de la corpul senzorial, din spațiul acesta viscero-senzitiv suprainvestit, către un spațiu de tensiune-acțiune, cu scopul de a crea o eutonie, adică un tonus, un echilibru între tensiune-acțiune și senzație-destindere, între viscero-senzitiv și musculo-tensional și volitiv.

Și asta se exprimă ca eutonie, un tonus echilibrat al corpului. Mă pot mișca spre tensiune sau spre destindere într-un mod flexibil, în funcție de situația în care mă aflu. Și este vorba de posibilitatea unei mișcări într-un mod gradualizat, adică sunt persoane care țin tensiunea până la un punct, după care se prăbușesc. Adică din tensiune nu intră în destindere, ci în șoc. De aceea, sunt persoane care muncesc mult, se suprasolicită, merg până la un prag, slavă Domnului, nu fac infarct, dar cad. Adică corpul și psihicul își iau niște măsuri de precauție. Și sigur că această stare de colaps, să zicem așa, se poate proiecta și la nivelul vieții personale, la nivelul vieții sociale, la nivelul vieții profesionale.

Uneori, trecem prin acest colaps. Adică sunt stări de cădere, nu este a o lua la vale încetișor, adică a intra într-o tranziție ușurel-ușurel (îmi dau eu seama că viața aceasta are nevoie de o înnoire și trebuie să mă repoziționez). Nu, persoana cade. Și poate să cadă prin prisma unui incident profesional, poate să cadă prin prisma unui incident personal, poate să cadă prin prisma unui incident spiritual, poate să cadă prin prisma unui incident somatic, cum ar fi o boală, poate să cadă în multe feluri.

(…) Desigur că va fi important să devii conștient de această stare de tensiune și să începi să lucrezi cu ea. Însă a lăsa controlul înseamnă să intru, în mod automat, într-un spațiu de vulnerabilitate. Și ce ziceam? Că tolerarea vulnerabilității este o pârghie a vindecării. Adică dacă eu nu-mi tolerez vulnerabilitatea, n-am cum să mă vindec. Pentru că acolo, în spațiul acela de vulnerabilitate şi sensibilitate, unde devin conștient și de emoțiile dezagreabile, acolo este creuzetul vindecării, acolo încep procesele de vindecare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *