“Mi-ai dat una, ți-am dat două!” | Mic tratat despre REACTIVITATE (1)

Transcrieri din seria Seminariilor ‘Măiastra’

Reactivitatea noastră nu are legătură, să zicem așa, doar cu situația. Aș zice că, în primul rând, nu are legătură cu situația, pentru că – principial vorbind – noi putem să ne alegem răspunsul la orice situație.

O situație vine ca o ofertă, dar noi avem libertate să ne alegem un răspuns sau altul în raport cu acea ofertă. Totuși, de foarte multe ori dăm un răspuns pe care îl resimțim ca fiind constrângător, cam forțat, iar acest lucru se datorează întotdeauna unor puncte vulnerabile pe care înca nu le-am rezolvat. Mai concret, este vorba despre o durere pe care încă nu am rezolvat-o.

Reacția noastră se datorează durerii pe care încă o purtăm, iar situația respectivă nu este decât un factor declanșator, un factor  de antrenare a unui proces al suferinței pe care încă nu ni l-am asumat să îl ducem până la capăt. În momentul în care ne asumăm acest proces, practic și reactivitatea noastră se slăbește și noi devenim mai flexibili în ce privește posibilitatea de a alege un răspuns sau altul, dispare acel element de constrângere pe care îl trăim când durerea este încă acolo.

Orice gest de răzbunare sau orice etichetare este un mecanism de apărare într-o formă de manifestare agresiv-destructivă.
E foarte important să mă pot raporta la celălalt cu compasiune; problema este că eu nu mă pot raporta la celalalt cu compasiune, atâta timp cât pe mine mă doare foarte rău și trăiesc cu convingerea că mă doare datorită lucrului pe care l-ai spus sau l-ai făcut tu.

Eu încerc să scap într-un fel de durerea mea reacționând față de tine, iar dacă nu pot să reacționez verbal sau fizic, aleg să te urăsc, pentru că într-un fel sau altul ura este ca un anestezic. Cum se zice, “Îți port sâmbetele” pentru ce ai spus sau ce ai făcut.

Când intervine compasiunea, înțelegerea și iertarea te repoziționezi.

Într-un anumit sens chiar nu uiți, numai că ești deja repoziționat și lucrul ăla nu mai contează, nu mai cântărește, este clasat. Sigur că, la o adică, tu ți-l poți reaminti, dar nu mai ai nicio nevoie în sensul ăsta, pur și simplu l-ai uitat, în sensul că nu îi mai acorzi nicio funcție. Din punct de vedere al faptului de memorie el nu va fi niciodată uitat, dar nu mai are relevanță emoțională și nu mai are semnificația negativă pe care a avut-o până atunci. Persoana s-a recadrat, s-a repoziționat, a iertat, a depășit, a mers mai departe, nu a rămas fixată, nu a rămas agățată, prinsă, captivă în acel aspect, în acel eveniment. El nu mai cântărește în logica existențială a persoanei, lucrul acela este depășit.

Participă la Seminarul “Procesul Înnoirii Minții”, București, 3 și 10 noiembrie 2018!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *