Drumul către sine. Cum să-ţi prelucrezi FURIA (Atelier)

-Fiecare trăire are nevoie de o prelucrare a ei: și furia, și frica, și durerea, toate au nevoie de o anumită prelucrare, căci tu dacă erai senin în sufletul tău, nu trebuia decât să iei la cunostinţă de faptul cu pricina. Adică n-ai fi explodat de furie, dacă în interiorul tău nu era furie. Cu atât mai mult cu cât puteai să intuiești că nu era utilă. Adică, știu că în anumite situații furia e utilă. Dar să folosesc furia sau orice alt mijloc, care nu este util în raport cu situația aia este într-un fel o prostie, pentru că am folosit un mijloc neutil și nepotrivit.

A fost o stare în care ai fost stâpânit de furie, asta e de fapt realitatea. Şi de aceea în procesele noastre terapeutice putem ajunge la un anumit strat. Care poate fi gestionat sau reprimat, într-o mai mică sau mai mare măsură. În logica dinamicii psihicului uman, refulatul se întoarce întotdeauna. Şi atunci când eu slăbesc anumite cenzuri şi când încep să prelucrez nişte condiţii de viaţă, furia iese la suprafaţă şi are nevoie să fie prelucrată. Dar cum? Într-un cadru şi cu nişte date care să conducă la o rezolvare fără pagube, fără incidente exterioare, fără riscuri.

Ai o acumulare de furie. Şi această furie găseşte când şi când nişte justificari. Eşti într-o etapa de furie, într-un proces terapeutic profund a unei condiţii psihice cu un istoric care are o anumită încărcătură.

Şi în majoritatea cazurilor, istoricul fiecărui om are o anumită încărcătură, se trece printr-o etapă. Etapa de furie, de frică, de durere, de vinovăţie, practic este inevitabil. Dacă persoana a avut nişte refulări severe, în ce priveşte propria sexualitate, poate să intre într-o anumită perioadă în care este stăpânită de senzualitate sau de anumite impulsuri erotice. N-ai cum să rezolvi aceste situaţii procedând la fel ca până acum, adică negându-le, reprimându-le, ele au nevoie să fie asumate ca fiind ale tale. Asumat nu înseamnă a fi stăpânit. Nu îmi asum o trăire şi mă las stăpânit de ea. Atunci umbra ne domină şi riscăm să devenim nişte persoane sumbre. Ideea este să integram aceste condiţii ca să mergem mai adânc, să vedem ce a generat aceste construcţii, aceste straturi tectonice.

În esenţă e vorba de durere, întotdeauna. Adică eu-ul meu fundamental, liber, esenţial a trecut prin nişte momente de contrariere în relaţia cu această lume şi pentru a se adapta acestei lumi a început un proces de pervertire, care a trecut prin durere, mânie, vinovăţie. Toată această construcţie m-a ajutat să supravieţuiesc, dar nu m-a adus la o stare de împlinire, ori eu asta caut ontologic. Şi pedalez pe anumite soluţii, şi în felul acesta se dezvoltă o patimă; pentru că eu pedalez pe o soluţie salvatoare, pe o soluţie de mântuire.

Patima e o soluţie de mântuire. E un mod al nostru de a accede la plenitudine, la rai şi la un moment dat îmi dau seama ca în virtutea unei excitaţii pătimaşe, care are plăcerea ei, îmi dau seama că nu mai pot înainta, nici măcar în patimă. Pentru că dacă înaintez patima mă distruge şi aleg să mă întorc înapoi, să vad de unde am plecat. Şi dau de acele straturi tectonice, de mânie, de vinovăţie, de durere şi sunt într-o situaţie că nu ştiu încotro să o apuc…

(De aceea e nevoie de o ghidare, de o susţinere, de răbdare.) Şi intru într-o perioadă în care îmi e frică şi într-o perioadă în care sunt mânios şi simt durere. Lucrul cel mai bun pe care îl poţi face e să laşi să curgă toate aceste stari. Să nu te agăţi de ele, dar nici să le consacri în viaţa ta.

Exemplu: Sunt un om păcătos şi nu mai pot să deschid gura, că îmi e ruşine. E un mod de a consacra o stare care e un îngheţ, de fapt. Eu nu vreau să ştie lumea de slăbiciunea mea. Dacă nu vrei să ştie lumea de slăbiciunea ta rămai cu ea. Dacă nu, ai putea, totuşi, să ţi-o asumi, dar pentru asta trebuie să comunici, să te arăţi. Pentru că identitatea mea nu este la nivelul fricii, nici al mâniei, nici al durerii, identitatea mea înseamnă libertate. Şi atunci, sigur că trebuie să trecem prin aceste straturi. Terapia personală este un drum prin aceste straturi.

Unii se învârt la poarta procesului, stau câţiva ani, alţii rămân în compensările lor până la 50 de ani. Lor înşile nu le vine să creadă că pot să se amăgească cu ele de atâta timp. Ca să nu rămâi în această fantasmă trebuie să îţi găseşti nişte compensări. Viaţa asta nu e decât suportabilitate şi atunci, sigur că găseşti substitute în logica plăcerii, care nu duce niciodată la mântuire, la unire cu tine, cu sinele tău profund, la o congruenţă a eu-lui. Persoana rămâne disociată, rămâne în conflict, rămâne împărţită în sine. Ori dacă toate lucrurile astea te ţin într-o stare de disociere, e clar că nu sunt soluţii viabile. La un moment dat îţi aprinde Dumnezeu un beculeţ. Te gândeşti că nu merge… nu simţi împlinire.

Sigur că poate interveni o anumită trezire şi, de obicei, trezirea se întâmplă într-un moment critic. Şi atunci încep un proces, care sigur nu va merge uşor… nu e ca un drum asfaltat. Drumul către sine e un teren plin de încercări. În orice poveste, din toate culturile, apar nişte praguri, niste încercări. La fel şi când e vorba de iubire, de a accede la putere – trebuie să treci prin nişte probe. Ori dacă tu fugi… E ca la un examen, dacă nu mergi, nu ai cum să îl iei. Important e să rămânem în situaţie, să nu fugim, este esenţial, o faci pentru tine.

Ce înseamnă să rămân în situaţie când simt furie? Să nu fug, pentru că practic când e deşertată în exterior vreau să mă golesc. Nu. Rămâi în ea. E singura şansă ca ea să mă informeze în legătură cu o semnificaţie mai profundă, care nu ţine de contingent, de exterior, ea ţine de ceva mai adânc din fiinţa mea. Ori eu dacă fug de acea furie, o expulzez, eu nu mai pot fi informat de ceea ce e în spatele ei. Şi se va instala o altă stare, cum ar fi vinovăţia sau ruşinea.

Şi sunt momente în care persoana trăieşte chinuitor. E chinuitor să stai în situaţie, de aceea persoana vrea să iasă cât mai reprede de acolo. Însă nu e folositor. Folositor e sa conţin starea, indiferent ce este. Dar să nu o refulezi, să nu spui că nu există, ci să devii cât mai conştient de ea. Sigur, că la un anumit nivel al trăirii, când e vorba de durere, o poţi exprima plângând. Sunetul poate funcţiona ca un decapsulator al emoţiei, adică să iasă din zona inconştientă. Dar aici nu mai suntem în inconştient. Furia e în conştient.

Pot fi momente grele. Dar e important să mă antrenez, să îmi intreţin condiţia; nu să o expulzez, ci să o întreţin. Şi în momentul în care învăţ să o conţin, o şi gestionez. Nu mă mai domină pe mine. Sigur că la un moment dat poţi să strigi de durere, dacă doare atât de rău şi poate funcţiona ca o modalitate de eliberare; de aceea în anumite faze ale procesului, plânsul are funcţia terapeutică esenţială. Dar când este acel plans al pocăinţei, al străpungerii inimii, nu acel plâns de oftică. Când realizezi ce ţi s-a întamplat… Şi asta te pune apoi în contact cu tine, şi urmează o stare de eliberare, şi de înseninare şi o stare de pace. Această stare de pace poate ajunge fondul tău, dar asta nu înseamnă că nu vei mai simţi niciodată furie. Sunt situaţii când o poţi accesa în câteva secunde, dar o accesezi pentru că ţi se pare potrivit să o accesezi.