Reperele normalității. Cele trei cadre ale vieții

O altă triadă ar fi legată de cadrele vieții. Noi trăim în trei cadre mari și late. Nu există două, nu există patru, există trei. Este situația socială când suntem mai mulți oameni la un loc, de la grup până la formarea unor societăți precum națiunile etc. Există situația în care suntem doi – eu, tu – care fundamentează afectivitatea. Și există situația în care suntem unu – eul solitar. Deci care sunt cele trei cadre în care mă pot afla? Solitarul (doar eu), doi (încă cineva) sau mai mulți (grupul).

Fiecare dintre aceste trei cadre răspunde unor exigențe existențiale majore. Grupul și socialul răspunde nevoii sau exigenței de securitate, și vedeți că oamenii se asociază în tot felul de structuri. Omul nu le poate face singur pe toate și atunci se asociază. Poziția mea în societate este reglementată, este consacrată într-un fel sau altul; sunt autorizat să fac anumite lucruri, fac anumite studii care îmi dau o anumită competență, primesc o diplomă cu care mă legitimez etc. Eu știu că în momentul în care mă urc într-un autobuz, mașina este condusă de cineva care chiar știe să conducă, pentru că are un examen. Societatea își creează niște pârghii de siguranță. Mai mult decât atât, supraviețuirea persoanei se datorează schimbului social. Eu ofer ceva societății, societatea îmi oferă ceva mie. Este esențial.

O cu totul și cu totul altă miză este în cuplu. Atunci când căutăm siguranța în cuplu, stricăm cuplul. Miza cuplului nu este siguranța, miza cuplului este afectivitatea, iubirea. Iubirea nu poate avea caracter contractual, așa cum se zice. Pot avea anumite acțiuni sociale și chiar căsătorie. Dar căsătoria este un act social, în timp ce iubirea este o condiție a cuplului. Dacă persoana nu se poate transla dinspre social ca mentalitate și ca stare, în specifitatea cuplului, va aduce în zona cuplului reflexele socialului și nu o să știe de ce nu merge. O sa vină inclusiv cu așteptări legate de garanții. “O să mă iubești toată viața?”. “Nu se știe, om vedea”. “Îmi garantezi în mod absolut?”. “Nu-ți garantez, domnule, cum să-ți garantez?”. Păi ce, iubirea este ceva care poate să fie controlat? E voință iubirea? Nu e voință. Deși eu merg până acolo și spun că adevărata iubire nu trece niciodată. Nu trece niciodată când e iubire. Dar, sigur că exista diferite forme de afectivitate care sunt mai puțin duhovnicești și pe care le împărtășim toți pe planul acesta psihologic, trăiri care au caracter destul de volatil. Totuși, acesta este spațiul în care o putem experimenta și știm că șansa noastră este să ne deschidem aici.

Al treilea plan – solitar – răspunde unei alte exigente și anume creația de sine și, în general, creativitatea și spiritualitatea. Acesta este un spațiu în care îți asumi să fii tu însuți. Socialul modelează, socialul stabilește standarde, dă STAS-uri, stabilește reglementări pe care tu trebuie să le reproduci ca să fii conform cu ele. Ori în planul acesta al individualității, nu mai funcționează. Ai o nevoie să fii tu însuți, nu ai nevoie să fii o clonă a unui model social oarecare sau un personaj social investit. Și pentru asta trebuie să-ți iei libertatea să te exprimi în mod autentic, pentru că una este să reciți o poezie și alta este să scrii o poezie. Când scrii o poezie trebuie să fii tu însuți.
Există și o dimensiune mai profundă – creația în sens spiritual, dimensiunea spirituală, nevoia de transcendență, care îl desprinde pe om și de social, și de cuplu. Deci, persoana găsește un sens dincolo de aceste două planuri și e o chemare pe care omul o are din acest plan al individualității, al unicității lui.

Este important să lucram în toate aceste trei cadre, în toate aceste trei planuri. Uneori sunt perturbări care țin de planul social, alteori sunt perturbări care țin de planul de cuplu, al vieții în doi, alteori sunt perturbări care țin de planul vieții spirituale. Atunci când persoana, să zicem, poate să vină la terapie pentru că nu se mai regăsește în ceea ce privește sensul. Și vin și spun: “Domnule, eu sunt director în cutare loc, câștig 5000 de euro, am nevastă, am copii, am vilă, dar am insomnii.” Este evident că încep să apară problemele în planul individualității persoanei. De cele mai multe ori, cei tineri au altfel de probleme care țin de afectiv, care țin de recunoașterea lor socială.
Și, evident, că avem nevoie de cadre în care să putem prelucra aceste problematici: grupul – pentru tot ceea ce implică socialul; terapia individuală – pentru ceea ce implică o anumită cunoaștere de sine pe plan afectiv și, desigur, lucrarea pe care persoana o face acasă, în planul solitar, și mai mult decat atât, lucrarea lui spirituală sau de credință care, evident, într-un fel sau altul îl privește, dar care este importantă pentru împlinirea umană.

Cam acestea sunt cadrele pentru modalitățile voastre de lucru, ținând cont de darul numărul 1 pe care l-am primit de la Dumnezeu, și anume: libertatea. Deci sunteți liberi să lucrați sau să nu lucrați.