Cum să îți vindeci NEVROZA prin acceptarea vulnerabilității (Atelier)

Transcrieri din seria Seminariilor ‘Măiastra’

-Există o perioadă din copilăria mea pe care am acoperit-o, studiind, învăţând, cultivându-mă. Ma simţeam foarte izolată în situaţia aceea față de copiii de vârsta mea și neputincioasă că nu puteam să fac ce ziceau ei, iar lucrul acesta mă făcea să mă simt ruşinată.

-În spatele sentimentului de izolare este cineva care aşteaptă sa fie recunoscut și acceptat. Disperarea pe care o putem trăi este expresia cuiva care se simte respins, care este negat sau chiar urât. În felul acesta, trăieşte un sentiment profund de singurătate.

-Parca toată identitatea mea cea adevăratăe acolo.

-Las-o sa vorbească, ascult-o!

-Cere timp.

-Dacă cere timp, dă-i timp, las-o să vorbească! Tu încă o respingi, o inviţi la un dialog aparent, dar nu o asculţi. Îi dai întâlnire, dar nu eşti prezentă. Vine spre tine dar tu nu o asculți și ea ajunge să fie din nou înlăcrimată. Acceptă identitatea aceasta negată! Las-o să se exprime, nu mai face pe grozava cu ea!

-Îi ofer întotdeauna o soluţie înainte sa deschidă gura. O soluţie optimistă.

-Lasă soluţiile optimiste, las-o sa spună ce are de spus!

-E singură.

-Bineînțeles că este singură, o reprimi în felul acesta. O reprimi și răspunsul nu poate fi decât tristeţea, disperarea, plânsul de tip smiorcăială! Are sens?

-Da.

-Eşti sigură?

-Am văzut că fac asta cu mine, când începe să vină sentimentul că ‘sunt singură’, imediat îmi caut o soluţie.

-O sa rămâi singura atâta timp cât o să te respingi… te respingi și te vaieţi că eşti singură. Ca să reduci nevroza e important să laşi acea parte din tine să vorbească, inclusiv să-şi exprime durerarea pe care a acumulat-o. Las-o să se exprime în mod firesc. E destul de simplu. Problema e că noi vrem să fugim de durere și căutăm tot felul de subterfugii în care ajungem să ne încurcăm ca într-un hăţiş și să zicem că uite ce complicat e! Nu e complicat neapărat, e mai de grabă greu. Probabil că de aici vine dificultatea.

-Mă simt vinovată față de ea.

– Dă-i voie să vorbească și vei avea posibilitatea la momentul potrivit să-ţi ceri iertare. Dacă ne simţim vinovaţi, este posibil să fi greşit și dacă am greşit, ne cerem iertare și îndreptăm greşeala. Ideea este să începem procesul terapeutic la un nivel mai profund, să facem pași în direcţia asta.

-De acord, dar nu știu cum să fac.

– Las-o să vorbească, pentru început și ascultă ce are de spus. Nu trebuie să faci nimic decât să o asculţi.

-Atât spune – că e singură, neputincioasă și îi e frică pentru că anticipează…

-Că va fi ce?

-Pedepsită.

-Iată! În realitate nu o să o pedepsească nimeni, dar chiar dacă ai această teamă, este esențial să treci prin ea. Las-o să vorbească, altfel o să ajungă să urle, o sa facă în fel și chip!

– Acum îmi spune că e furioasă că nu i-am dat timp și am aşteptat prea multe de la ea dintr-o dată și că am izolat-o din cauza asta, doar că nu s-ar ridica la aşteptările mele.

-E important să o accepţi aşa cum e. Perfecţiunea este un ideal păgân nu creștin. Ce exemplu ne dă Mântuitorul? Veniţi la Mine toţi cei împovăraţi, a spus El…

Să ne acceptăm vulnerabilitatea pentru că e locul de travaliu. Dacă tu îţi anulezi spaţiul acela în care se produce vindecarea, aceasta va fi amânată, procesele terapeutice vor fi suspendate. Dacă omul alege depresia sau rigidizarea personalității în locul confruntării cu trăirile dureroase, vindecarea este suspendată. De cele mai multe ori, depresia este o alegere, de asemenea și vindecarea. Da, avem posibilitatea să alegem vindecarea!