Umbra și negarea de sine

Ceea ce nu acceptăm la noi sau, altfel spus, ceea ce nu integrăm ne controlează comportamentul și se proiectează asupra unei alte persoane. Epictet a fost un filosof antic, stoic, acceptat ca precursor al terapiilor cognitive actuale. Cea mai cunoscută propoziție pe care a rostit-o Epictet, în timpul vieții sale, sau considerată ca fiind cea mai importantă, a fost aceasta: „nu evenimentele sunt cele care ne influențează ci felul în care noi le interpretăm pe ele”. Cu alte cuvinte, singuri ne facem rău, atunci când ne facem rău. Altfel spus, omul nu poate să-și facă rău decât singur. Această idee o regăsim și la unul dintre stâlpii Bisericii Ortodoxe, Sfântul Ioan Gură de Aur, care, evident, că a dezvoltat-o într-un context mult mai profund, în care este prezent Hristos.

Filosoful Epictet care a trăit în secolul I d.Hr. era sclavul unui libert al împăratului Nero, adică al unui om eliberat de sclavie. Epictet a rămas șchiop din cauza bătăilor pe care le-a primit de la stăpânul lui, care a uitat că a fost sclav, până la urmă. Cu alte cuvinte, un om care nu și-a integrat istoria de viață și nu și-a asumat-o. Astfel, a livrat-o mai departe, adică lui Epictet.

Tocmai în acest context, el și-a creat filosofia care a ajuns până în zilele noastre, spunând că, în ultima instanța, răul ți-l faci singur mai ales dacă este vorba despre orice aspect care nu ține de planul fizic. Însă chiar și când este vorba de planul fizic, prin faptul că reiterezi răul pe care l-ai trăit, îl întreții și în felul acesta îl porți în sufletul tău și-l duci mai departe. Într-un anumit sens, este ceea ce facem fiecare în măsura în care nu am integrat un aspect sau altul al personalității noastre sau al istoriei noastre de viață: îl transmitem mai departe.

Să luăm exemplul unei tinere care a ajuns să o deteste pe mama sa, o femeie și ea. La un anumit nivel, fiica trăiește o identificare cu mama ei și, dacă își refuză mama, dacă o respinge pe ea că persoană, atunci își respinge și acea parte din sine care se identifică cu mama sa. Atunci, tânăra respectivă poate lua următoarea decizie pentru viața ei: să nu își dorească să aibă proprii ei copii.  Sau altfel, dacă are totuși copii, ajunge să proiecteze asupra lor, comportamentele pe care le-a preluat de la mama sa, prin imitație, comportamente pe care le-a negat, le-a refulat, s-a disociat de ele și, în felul acesta, s-a disociat de sine. Dar, într-un anumit sens, mama ei este ea. Atunci, fiica transmite mai departe, ca libertul lui Nero, o condiție pe care încă nu și-a asumat-o la ea. Astfel, duce mai departe moștenirea.

Fiecare dintre noi primește o moștenire de la înaintași; este deja în noi. Eu nu mai pot să scot din existența mea și să plasez în non-existență ceea ce este deja în mine. Așa ceva nu se mai poate. Orice tentativă de a scoate în zona non-eului această moștenire este sortită eșecului. Singura șansă a eului meu condiționat care respinge o parte din sine, este să se miște către eul liber, congruent, asumându-și un travaliu profund și trecând chiar printr-o catastrofă. De ce mizăm pe un eu liber congruent? Pentru că la acest nivel toate părțile sinelui pot coexista, pot deveni omogene.

Fiecare dintre noi are o istorie de viață și prin urmare are niște conținuturi foarte concrete de integrat. Fiica din exemplul pe care l-am folosit trebuie să își integreze propria mamă, adică să învețe să o accepte, să o ierte și în final să o iubească Verbul a integra se referă aici la acele conținuturi, circumstanțe, condiții de viață concrete din care s-au desprins semnificații și convingeri de viață și care limitează persoanele într-un fel sau altul.

Povestea aceasta a condiției neasumate care se proiectează este unul dintre aspectele esențiale ale umbrei și una dintre consecințele majore ale neacceptării de sine. Această neacceptare de sine se perpetuează ca stare conflictuală în raport cu sine și în raport cu lumea.

Când spun că trebuie să iert o persoană din trecutul meu, despre care am crezut ani de zile că mi-a făcut rău, pentru că am suferit enorm din cauza ei, o spun în sensul unei profunde acceptări de sine, iar în momentul de față mă simt mulțumitor dând slavă lui Dumnezeu pentru că mi-a luminat mintea că să ies din limitarea care mă ținea în acest conflict. E mare lucru că am ajuns în punctul acesta. Nu mă felicit, nu am de ce, pentru că, în fond, omul nu are merite, dar are cu siguranță daruri. Acesta este un dar și în general, pentru daruri, mulțumim.

Până la urmă, problema nu este că există umbra, ci să nu ajungi ca umbra să te stăpânească. Păi de ce spune credinciosul: miluiește-mă pe mine, păcătosul? Nu zice: milueste-mă pe mine, minunatul și sfântul care sunt. Asta este, suntem păcătoși! Dar suntem niște păcătoși care putem fi miluiți!

Da, umbrele pot ieși la suprafață și ne pot escalada și astfel eul nostru poate ajunge să fie  stăpânit de umbră. Pe de altă parte, umbra nu se reprimă. Sigur că odată ce există umbră, înseamnă că noi deja avem o istorie de reprimare, dar acum vrem să încetăm cu această istorie, vrem să nu ne mai negăm furia cu prețul fricii, de exemplu. Prin urmare, umbra nu se mai reprimă, ci de data aceasta se asumă ca parte a ființei noastre integrale, dar pe de altă parte nici nu trecem la polul opus, acela de a ne identifica cu ea.

Ateliere de dezvoltare personală
Coaching individual
Seminarul “Procesul Înnoirii Vieţii” – un program de coaching şi dezvoltare personală

Cărţile pot fi comandate la tel. 0722.716.075 (apel sau mesaj)

Ganduri pentru innoirea vietii - poza

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *