Este important să înveți să te iei în brațe fără motiv, practic să te iubești așa cum ești. Până la urmă, dacă iubesc un om, nu-l iubesc cu un motiv. Îl iubesc, pur și simplu. Iubirea nu e motivată. Doar în această logică putem ajunge să ne bucurăm și să savurăm viața.
Asta nu înseamnă să accept orice de la oricine, oricând, oricum. Nu. Asta nu înseamnă că, dacă-mi iubesc copiii, accept orice de la ei chiar și să fie lipsiți de bun simț. Nu, nu accept așa ceva. Le spun: „Aveți grijă! Eu cu așa ceva nu sunt de acord.” Asta nu înseamnă că nu-i iubesc în continuare și nu le arăt în mod practic că îi iubesc. Nu înseamnă că, dacă au făcut o boacănă, nu fac în continuare lucruri pentru ei. Îi iubesc, pur și simplu. Sigur că îmi doresc să facă lucruri excelente, dar iubirea mea merge dincolo de această excelență a lor. Până la urmă, iubirea le acoperă pe toate.
Dacă te duci la doctor, acesta nu te întreabă: „De ce ești, măi, bolnav? Cum îți permiți să vii așa la mine?” Asta este situația, suntem ființe căzute și ne ridicăm prin iubire, nu prin perfecțiune. De ce sunt căzut? Pentru că Adam a căzut. Asta e moștenirea.
Deci ăsta e coaching-ul tău și terapia ta: să faci pace cu tine, să te împaci cu tine, să te poți îmbrățișa, să te poți accepta, să-ți dai voie să fii imperfect. Însă sigur că, la nivel concret (pentru că noi suntem programați inconștient cu tot felul de credințe și acolo depozităm tot felul de umbre), la nivelul procesului, noi avem de făcut o lucrare: să integrăm fiecare umbră, să integrăm fiecare aspect care ne ține blocați, care ne ține în clivaj, care nu ne permite să curgem, care nu ne permite să evoluăm, care nu ne permite să ne satisfacem nevoile și să experiem o stare de bine în sensul profund, nu compensator și narcisic, ci pur și simplu să avem o mulțumire față de viață și să ne bucurăm.
Egoul meu are mai multe straturi și are nevoie să fie decojit, până când încep să mă conectez la ființa mea mai profundă. Pe de-o parte e important să mă iert, dar pe de altă parte e important și să mă corectez. Nu să fie o iertare iresponsabilă. Să te frămânți un pic, să treci un pic prin insomnie. Sigur că la un anumit nivel noi trebuie să ne certăm, adică să depășim spațiul ăla de inhibiție, dar nu asta e măsura, nu asta e norma. E o zonă prin care treci, te duci mai departe, e un moment în care conștientizezi conflictul, certându-te un pic. La o adică, e important să și știi să te cerți, dar cu un scop constructiv.
Scopul e să ajungem la eul nostru profund, la unitate și da, să nădăjduim în milostenia celui care este Iubirea.
Seminarul “Procesul Înnoirii Minții”, Bucureşti, 14 şi 21 martie
Seminarul “Procesul Înnoirii Vieţii”, din 6 aprilie
Ateliere de dezvoltare personală