A face lucruri pentru ceilalți este bine în foarte multe situații, în foarte multe circumstanțe, chiar și în logica schimbului: îți dau, îmi dai. Dar când este vorba de iubire, aceasta nu poate să fie decât necondiționată. Prin urmare, dacă te iubește cineva, te iubește necondiționat, iar dacă la rândul tău iubești un om, îl iubești necondiționat.
A face lucruri bune pentru alții nu implică neapărat iubirea, ci angajamentul și seriozitatea contractuală pe care le ai, la serviciu, de exemplu. Nu-ti iubești neapărat șeful când îți cere să îndeplinești niște sarcini, ci o faci pentru că ai un contract și îți faci munca ta pentru care ești remunerat și ai niște datorii, pur și simplu. Însă, iubirea este totuși altceva. Eu nu-i fac bine pentru că mi-a făcut bine, ci rămân consecvent în atitudinea mea de a iubi și astfel iubirea ajunge să fie și o valoare și o trăsătură de personalitate, dincolo de logica relațiilor sociale contractuale.
Iubirea poate să fie și un act eminamente particular, așa cum este iubirea erotică pentru o persoană, adică iubirea de soră sau de frate este transpusă într-un act privilegiat de iubire care devine iubire erotică. Solomon îi spunea propriei lui iubite: „sora mea, iubita mea”. Adică pleci de la un fundament al iubirii că să poți să ajungi la o formă particulară a iubirii care este iubirea erotică, sau iubirea în cuplul afectiv. De asemenea există iubirea pentru copii tăi, pentru părinți, pentru familia ta, dar și ea se fundamentează în capacitatea omului de a iubi și într-o calitate a inimii.
De exemplu, pentru duhovnicul meu, eu sunt copilul lui. De fapt, m-a născut duhovnicește Așa cum mama m-a născut trupește, duhovnicul m-a născut în duh, este părintele meu, nu este un oarecare printre cei apropiați mie. Lucrurile astea nu se întemeiază pe vreun contract sau obligație față de mine, nu e o relație contractuală, care ne obligă, pentru că e întemeiată pe iubire. Sunt gesturi necondiționate. Asta nu înseamnă că nu trebuie să fac ascultare, asta e altceva, dar fac ascultare în mod liber.
Dacă nu te simți liber în iubire, nu e iubire. Fericitul Augustin a spus foarte clar când s-a referit la iubire: Iubește și fă ce vrei! Întâi să iubești, pentru că dacă iubești, nu poți să faci rău.
Putem vorbi despre iubire si in contextul unor tipare mentale nevrotice. Logica acestor tipare este cam așa: Ca să fiu acceptat trebuie să îmi las nevoile de-o parte și să mă ocup de nevoile celorlalți, să nu-i deranjez, să nu-i supăr, etc. O altă variantă ar fi aceasta: ca să fiu iubită, eu automat trebuie să fac anumite lucruri pentru ceilalți. Adică iubirea să ajungă să fie o constrângere? Iubirea înseamnă libertate, iubirea nu este constrângere. Că porți de grijă, că vrei binele, că te rogi, bineînțeles, dar nu o faci pentru că ești constrâns, este un gest de libertate, ai ales tu să faci asta. În iubire nu renunți la tine, dimpotrivă, te regăsești cu adevărat, te arăți pe tine cu adevărat, te accepți pur și simplu și nu trebuie să disimulezi. În momentul în care noi plecăm de la premisa că celălalt nu trebuie să știe o grămadă de lucruri despre noi, nu e un împreună profund, în fond nu există intimitate cu adevărat. Sunt persoane care spun că fac lucruri pentru ceilalți, deoarece se simt obligate, adică au primit ceva și prin urmare, se simt obligate. Astea le fac conform logicii contractului. Iubirea nu funcționează după o logică a contractului, chiar dacă faci lucruri pentru celălalt, nu le faci într-o logică contractuală. Este pur și simplu un act de libertate asumat și nu am așteptări prea mari.
Spre exemplu, grija părintelui pentru copilul lui care nu mai e mic, e mare deja, nu ține de vreo obligație. Ai o obligație conform legilor societății până la 18 ani sau cât este în școală, apoi nu mai ai nicio obligație, dar tu îi porți de grijă pentru că-l iubești. Sigur că și grija se poate distorsiona, în funcție și de nevroza părinților, adică nu știu să-ti arate că te iubesc decât întrebându-te dacă ai mâncat, etc. Asta e limita lor. Dar tu ca și copil nu știi ce simte în inima lui. Are și el cuirasa lui pe care o poartă de o viață, își filtrează iubirea prin acea cuirasă, nu știe altfel, s-ar simți prea vulnerabil fără ea. Cu toate astea, ar fi în stare de orice sacrificiu pentru copilul lui. De pe poziția părintelui putem înțelege mai ușor ce este iubirea, chiar dacă la prima vedere acesta face niște lucruri care par enervante, deranjante.
În logica socială, evident, mă preocupă și drepturile mele. Plec de la drepturile ontologice, fundamentale, pentru că de aici pleacă toate celelalte drepturi particulare. Ideea este ca eu să rămân congruent, cu mine însumi și cu această lume, în sensul în care îi respect drepturile și aștept ca și ea să mi le respecte pe ale mele și încet, încet poate ajungem chiar să ne iubim.
Urmăriţi conferinta ‘Arta de a iubi’:
Seminarul “Procesul Înnoirii Minții”, București, 7 şi 14 decembrie
Seminarul “Procesul Înnoirii Vieţii”, București, din 16 septembrie
Ateliere de dezvoltare personală
Cărţile pot fi comandate la tel. 0722.716.075 (apel sau mesaj)
