Despre importanța celui de-al doilea gând

Motto: „Să punem gândul cel bun.” – Sf. Paisie Aghioritul

„Sunt ok așa cum sunt” este o formulă generică. Arată, în primul rând, sensul în care este important să ne mișcăm. Dar dacă am spus de trei ori „sunt ok așa cum sunt” nu înseamnă chiar că ajungem să integrăm toate conflictele și zonele de umbră pe care le-am refulat până acum, să fim realiști!

Procesul integrării umbrei, schimbarea convingerilor limitative și prelucrarea conflictelor profunde este o lucrare cărămidă cu cărămidă, bucată cu bucată. Construcția acestei case a sufletului se face într-o logică asemănătoare cu aceea a unei case obișnuite: cărămidă cu cărămidă. Planul nu se transformă în casă doar pentru că ai suflat peste el și ai zis „planule, fă-te casă”. Trebuie să punem fundația, să luăm fiecare cărămidă și s-o așezăm acolo în construcția aceea, să-i facem structura de rezistență. Până la decorațiuni este un drum lung. Procesul vindecării este într-o măsură considerabilă un proces al cunoașterii și acceptării de sine.

Atunci când spun că sunt ok așa cum sunt, îmi poate veni în minte că nu sunt ok. Adică pot trăi o stare de conflict. Da, pentru că lucrarea mea este încă la început, dar este foarte important că am purces pe cale. Altfel spus, este importantă direcția în care mă mișc. Păi, eu ce-am făcut? Am pus astăzi o cărămidă la noua casă a sufletului meu sau nu? Sau am făcut chiar invers? E foarte important să fiu prezent. Dacă eu am un gând care mă tulbură, să vin repede și să-l corectez, nu să mai adaug încă unul și încă unul. Să vin repede să-l corectez. Să fac apel la Dumnezeu în clipa următoare. Contează poate mai mult al doilea gând decât primul pentru că primul gând poate să fie ispită, iar eu nu sunt vinovat pentru ispită. Eu sunt responsabil dacă spun „da” ispitei pentru că de aici pot să încep să croșetez gânduri ale răutății, gânduri pătimașe și rătăciri care duc ispita către acceptare și către faptă. Acolo începe problema mea.

Prin urmare, atitudinea responsabilă începe, de regulă, chiar de la al doilea gând. Dacă al doilea gând este potrivit, încet – încet, se instaurează această condiție a celui de-al doilea gând și astfel acesta devine primul gând. Mă instalez într-o atitudine sănătoasă și astfel mintea mea se îndreaptă pas cu pas. În felul acesta, convingerile mele se însănătoșesc și devin congruente cu nevoile mele ontologic îndreptățite și în acord cu binele și viața.

Sunt oameni care au o măsură duhovnicească, care nu au niciun gând nepotrivit, niciun gând greșit. Maica Domnului a avut numai gânduri curate. Toate gândurile Maicii Domnului au fost curate. Toate! De aceea este Crăiasa Creației și Împărăteasa Lumii. Fără ea eram astăzi maimuțe în copaci. Noi n-avem măsura ei. Noi ne rugăm la ea. Este un model pentru noi și o scăpare, o salvare. Noi suntem ființe căzute, este o realitate. În același timp, avem și o bună intenție de îndreptare. În sensul acesta, dacă ne facem lucrarea, suntem salvați, suntem mântuiți. Din mila Domnului, nu pentru că am avea vreun merit.

Totuși, în virtutea libertății pe care o am, eu pot să aleg. Atunci e foarte important care este al doilea gând pe care-l avem. Este cunoscută povestea ucenicului care și-a întrebat duhovnicul: „Ce fac, părinte, dacă o să cad?”„Să te ridici!”. „Păi, bine și dacă mai cad încă o dată, ce fac?”. „Păi, iar te ridici.” „Și dacă o să cad de o sută de ori, părinte, ce-o să fac?” „O să te ridici de o sută de ori, până o să înveți să rămâi în picioare.”

Ce altceva să faci, decât să te ridici? După fiecare gând greșit sau pătimaș, te ridici. Ți-a luat-o mintea razna, te corectezi de fiecare dată. Dacă mintea mea o ia razna de o mie de ori pe zi, de o mie de ori pe zi mă corectez până când această minte o să se îndrepte și n-o s-o mai ia razna. Problema este că eu de multe ori mă dedulcesc la aceste gânduri care o iau razna. Atunci al doilea gând, în loc să vină să-l îndrepte pe primul, vine și mă adâncește și mai mult în derapaj, mă adâncește uneori atât de mult, că nu mai știu cine sunt, nu mai știu ce e cu mine.
Gândul pătimaș aduce plăcere la început și astfel, pe nesimțite, ajung la patimă, iar patima mă înlănțuie. Devin o persoană rătăcită și chiar înșelată. Înșelarea nu este neapărat consecința lipsei de cunoștințe teologice – aparent – sau a lipsei de inteligență. Nu. Baba Floarea nu știe decât Tatăl Nostru și Înger Îngerașul Meu sau mai știe două, trei, rugăciuni și nu cade în înșelare. Cum de i se întâmplă? Are smerenie. Cine are smerenie, nu cade, nu se înșeală. Frecvent, cel care a învățat multă teologie și e greu de cultură, dar n-are smerenie, acela se poate înșela, cu toată știința lui.

Au fost și sunt genii care sunt, pur și simplu, niște înșelați, pentru că n-au smerenie. Se cred pe ei dumnezei. Nu după har. Mândria sau vanitatea este, într-adevăr, o mare problemă pentru că alimentează o importanță de sine care ne transformă în ființe autonome, adică fără Dumnezeu. Prin urmare este important să facem o lucrare și asupra egoului nostru. Inima frântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi. Aici este o problemă capitală. Sunt mulți dintre noi care citim din vanitate, ca să demonstrăm că avem cultură generală, că suntem ființe speciale. Ce faci, dacă ajungi în Iad, cu toată cultura aceasta, la ce ți-a trebuit? Nu-i mai bine ca baba Floarea?