Despre putere, slăbiciune şi vulnerabilitate

A-mi arăta sentimentele sau afecțiunea poate fi perceput ca o dovadă de slabiciune. Bine, dar ce este slăbiciunea, cum o definim? A fi slab înseamnă a fi vulnerabil?

Sigur că exprimarea sentimentelor se asociază cu o anumită vulnerabilitate pentru că implică deschidere. Dar cum privesc eu această vulnerabilitate? Dacă o privesc într-un mod absolut, sigur că atunci este periculos să te deschizi, devine o slăbiciune şi poţi fi rănit. Adică eu mă deschid, îmi arăt sentimentele şi tu râzi de mine. Cum aş putea să mă simt? Aş putea să mă simt rănit, evident.

Dar lucul acesta se întâmplă daca sunt doar vulnerabil, dacă îmi absolutizez vulnerabilitatea şi o transform într-o slăbiciune. Însă eu nu sunt doar vulnerabil, pot fi şi puternic. Când sunt vulnerabil, sunt şi puternic. La un anumit nivel, eu fac un exerciţiu de putere, în sensul bun al cuvântului, asumându-mi o anumită realitate interioară în faţa ta. Aceste sentimente sunt ale mele şi ţi le arăt ţie, chiar ţi le ofer, cu riscul ca tu să le respingi. Nu este o dovadă de putere din partea mea?

Iată, în această deschidere este o vulnerabilitate, dar nu neapărat şi o slăbiciune. Slăbiciunea şi frica pe care le pot resimţi, apar mai degrabă când vulnerabilitatea nu este contrabalansată de un sentiment al congruenţei interioare. Dacă eu rămân congruent cu mine însumi, cu sentimentele mele, cu emoţiile şi cu gândurile mele, adică mă asum pe mine şi mă accept cu toate ale mele, atunci a fi vulnerabil este în regulă.

De ce să îmi fie frică de ceea ce sunt? Este important să descoperim! Dacă vulnerabilitatea este trăită ca slăbiciune şi în mintea mea s-a creat o legătură între exprimarea sentimentelor şi durere, atunci da, pot să mă gândesc că exprimarea sentimentelor este o formă de slăbiciune pentru că într-un asemenea context eu simt durere, pur şi simplu mă simt rănit. Iată, slab înseamna să rişti să te doară, să rişti să fii devalorizat sau mai degrabă să te simţi devalorizat. Dar într-un anumit sens trăirea de devalorizare şi durerea asociată ei ţine mai degrabă de autoevaluare şi de acceptarea faptului că nu sunt suficient de bun. Dacă tu mă respingi, atunci eu nu sunt suficent de bun, nu am valoare. Cred că aici este punctul central al problemei şi în ultimă instanţă aici trebuie lucrat.

Da, eu sunt slab, dar am şi puncte forte, este universal uman, îmi este foarte clar lucrul acesta. Îmi asum această condiţie complexă – aceste polarităţi ale fiinţei – şi prin urmare nu mai simt nevoia să mai ascund nici faptul că sunt slab, dar nici că sunt puternic.

Sunt şi un tip emoţional, afectiv, dar şi raţional, logic. Da, sunt o fiinţă duală, o fiinţă în care existenţa unui aspect nu îl exclude pe celălalt, ci mai degrabă acestea coexistă.

În procesul nostru de vindecare şi dezvoltare este important să acceptăm existenţa polarităţilor. Ele sunt pur şi simplu o realitate a vieţii şi cine le neagă, riscă să absolutizeze relativul, iar preţul este suferinţa şi dezechilibrul.

Dacă eşti puternic, nu eşti slab, sau dacă eşti slab nu eşti puternic, iată cum punem în mod frecvent problema. Dar asta este o manifestare a nevrozei în sensul cel mai larg, este o stare de conflict în interiorul fiinţei. Dacă eşti puternic, nu eşti slab şi atunci devii din ce în ce mai puternic ca să nu îţi arăţi slăbiciunea, te faci beton. Bărbatul beton , femeia beton. La o adică, iei în braţe un cub de beton, ce plăcere, câtă mângâiere!

În realitate, un corp prin care transpare afecţiunea şi emoţionalitatea, este un corp care se destinde şi este chiar slab, într-un anumit sens. Adică, las controlul – musculatura voluntară – şi îmi permit să mă destind şi să intru în zona corpului plăcerii. Mă relaxez şi las să iasă în prim plan dimensiunea sensibilă, senzorială, viscerală, care se asociază mai uşor cu trăirea, cu tandreţea şi iubirea ca experienţă emoţională. Dar tot aici este şi zona în care eu pot experia durerea. În mintea mea, în creierul meu se creează o asociere între sensibilitate şi durere şi atunci spun: Nu, asta este o formă de slăbiciune şi o să mă doară. Astfel, alegem să rămânem în zona de tensiune şi control, respectiv în registrul funcţional al musculaturii voluntare. Eu sunt tare, eu sunt puternic, nu am slăbiciuni. Aferim! Sigur că uneori genul acesta de mobilizare este util, dar dimensiunea afectivă, omul afectiv, care face şi el parte din condiţia mea generală, rămâne frustrat, ascuns, dat la o parte. Nevoia lui de intimitate nu se poate exprima pentru că eul meu puternic nu-l lasă să se exprime.

O lucrare mai profundă cu sine are nevoie de vulnerabilitate, într-un anumit sens chiar de slăbiciune. Nu poţi să plângi fiind în tensiune-acţiune, adică o situaţie în care, din punct de vedere funcţional, este activată musculatura voluntară. În felul acesta se creează o cuirasă, o armură în care sensibilitatea este disociată şi nu mai poate fi conştientizată şi exprimată. Este important să îmi dau voie să fiu vulnerabil şi chiar să plâng şi astfel să eliberez acea durere de care mă tem. Dacă vreau să eliberez durerea şi în felul acesta să nu-mi mai fie aşa de teamă de ea, este important să dau armura la o parte şi să accept starea de vulnerabilitate.

În contextul în care vorbim, exprimarea vulnerabilităţii poate să devină un mod de antrenare a puterii – paradoxal – a adevăratei puteri, care îmi permite să mă asum ca fiinţă integrală, cu toate ale mele.