Orice s-ar spune despre mine e adevărat

Umbra este acea parte din noi pe care nu vrem să o recunoaştem. De exemplu, eu sunt o persoană inteligentă, aşa mi-au spus şi părinţii, aşa au arătat şi testele de inteligenţă şi de asemenea, am descoperit şi eu pe parcursul vieţii mele că sunt o astfel de persoană. Această calitate a ajuns să facă parte din identitatea mea şi mă reprezintă în mod profund.

Dar dacă eu absolutizez inteligenţa, tot ceea ce ar putea să îmi evoce stupiditatea, mă va arunca într-o stare de conflict şi stres. Sunt o persoană inteligentă, dar pot fi şi o persoană stupidă în anumite momente. Stupiditatea este, însă, ceva inacceptabil pentru mine şi atunci ea devine umbră. Se creează o polaritate ireconciliabilă inteligent-stupid şi astfel ajung să trăiesc un conflict în interiorul meu, care în anumite situaţii se poate activa. Dacă eu ţin mortiş să fiu inteligent, dar sunt momente în care nu înţeleg un anumit lucru sau pur şi simplu nu mă descurc, această umbră de stupid poate să iasă la suprafaţă şi să-mi activeze o stare de disconfort, de frustrare şi tensiune. Pot trăi un moment penibil care mă poate copleşi. O parte din mine ajunge în conflict cu o altă parte din mine şi astfel ajung să trăiesc un război în propria mea fiinţă. Dar această stare consumă energie şi, practic, nu câştig nimic, dimpotrivă sunt în situaţia de a risipi resurse.

Cum pot depăşi această situaţie în care, la prima vedere, mă confrunt cu două aspecte care par ireconciliabile. Cheia este, în fond, destul de simplă. Realitatea mea interioară îmi arată că pot fi şi deştept, dar în anumite situaţii este de dorit să accept că pot să fiu prost sau incompetent. Bine, dar cum să accept aşa ceva? Cum să accept un lucru care este rău? Dacă a fi stupid este ceva rău, atunci nu voi putea să accept un asemenea lucru, practic de aceea s-a şi creat cândva umbra, altfel nu se crea. Dacă era în regulă să fiu şi stupid, atunci această umbră nu ar fi existat.

A reieşit cândva în copilăria mea că a nu şti sau a fi prost este ceva inacceptabil şi astfel poate rezulta o respingere, o judecată, o pedeapsă, adică lucruri foarte greu de suportat la nivelul identităţii mele profunde. Dacă mama mea îmi spune că nu am voie să fiu prost pentru că dacă eşti prost nu te mai iubesc, atunci voi face tot ceea ce depinde de mine să fiu deştept şi să par deştept.

De multe ori noi am uitat aceste lucruri şi ele au devenit inconştiente, chiar dacă au fost la un moment dat conştiente, când am decis că a fi prost este un lucru care te invalidează şi prin urmare, este inacceptabil. Astfel, situaţiile de viaţă care evocă într-un fel prostia şi incompetenţa, activează în mine o tulburare. Această tuburare, indiferent de forma ei, că poate să fie anxietate sau reacţie depresivă, că eul meu narcisic se poate simţi vexat, indiferent cum s-ar întâmpla această activare şi indiferent ce formă ar lua această tulburare, ea este un indicator că există acolo o zonă de umbră neintegrată şi că eu pot să fac ceva să o aduc în conştient şi să încep un proces de integrare.

Umbra poate să fie inconştientă de multe ori, dar sunt şi situaţii în care ea a devenit conştientă între timp. Dar dacă nu este încă asumată, atunci trăiesc în continuare o stare de conflict până când ajung să o asum. Numai că acest proces de asumare este delicat, deoarece un conţinut al umbrei are întotdeauna un halou emoţional. Poate să fie ruşine, poate să fie vinovăţie, poate să fie frică. Prin urmare, umbra vine cu un discomfort de trăiri şi atunci primul meu impuls este să mă disociez încă o dată, să retrimit în inconştient acel conţinut, să-l reprim, să-l fac să nu mai existe. Problema este că această reprimare de moment va conduce mai târziu la o reluare a procesului şi eu mă voi confrunta încă o dată cu aceeaşi situaţie.

Lucrurile, în teorie, pot fi relativ uşor de înţeles şi acceptat, dar practica presupune un efort considerabil. Spre exemplu, eu pot să înţeleg teoretic polaritatea prost-deştept, problema e cum mă simt şi ce fac atunci când cineva mă numeşte prost. Dacă mă tulbur, înseamnă că există un conţinut al umbrei care încă nu a fost asimilat.

Ce este de făcut cu această situaţie? Prelucrez această tulburare şi accept umbra ca pe  o parte a fiinţei mele sau mă încăpăţânez să demonstrez faptul că eu sunt întotdeauna deştept şi competent. În măsura în care eu cred că este inacceptabil să fiu prost, va trebui să demonstrez permanent că sunt deştept, însă dacă aş accepta şi faptul de a fi prost, aş câştiga foarte mult timp în favoarea mea şi aş disponibiliza resurse considerabile de energie pe care să le investesc într-un mod realmente constructiv şi creativ şi care să mă pună în valoare.

Da, eu sunt o persoană inteligentă, dar uneori pot fi şi stupid şi asta poate să devină acceptabil pentru mine şi astfel să mă accept cu toate ale mele. Mai mult, dacă eu nu îmi asum propriile scăderi, s-ar putea să le proiectez asupra ta şi într-o situaţie în care, să zicem, că tu nu dai dovadă de prea multă competenţă în raport cu o problemă oarecare, să te văd pe tine ca fiind prost, să nu îmi mai recunosc propriile probleme, să ţi le atribui ţie şi astfel să se creeze cel puţin un discomfort relaţional, dacă nu chiar un conflict.

De aceea se spune că de cele mai multe ori, procesul integrării umbrei începe cu retragerea proiecţiei, adică să îmi asum eu ceea ce am impresia că văd la ceilalţi. Mântuitorul a lămurit această problemă  într-un mod simplu: Cine este fără de pată, să dea primul cu piatra.

Vă propun un exerciţiu, dar în acelaşi timp şi o atitudine pentru a retrage conţinutul proiecţiei, pentru că atât timp cât arunc în afara mea acest conţinut, procesul vindecării nu a început. Exerciţiul-atitudine pe care îl propun este acesta: ORICE S-AR SPUNE DESPRE MINE ESTE ADEVĂRAT. Sigur, nu în sensul că eu am furat cai, ci în sensul că aş fi în stare să o fac. Este o provocare!
Da, aceasta este ideea, să pot să îmi asum orice s-ar spune despre mine fără să mă apăr şi astfel să văd ce experienţă de trăire pot avea în interiorul meu, dacă mi se atribuie o anumită caracteristică, o anumită trăsătură, dacă mi se propune o anumită identitate. Nu în sensul că eu aş fi în mod absolut aşa, ci în sensul că aş putea fi şi aşa. Fiinţa mea lăuntrică este un spectru vast de caracteristici şi până la urmă, integrarea umbrei înseamnă să poată să coexiste o diversitate de polarităţi, pentru că dacă tu nu-ţi accepţi nicio slăbiciune, nicio scădere şi nicio neputinţă, atunci când acestea se vor manifesta totuşi, te vei tulbura, vei suferi, vei încerca să disimulezi şi vei consuma energie pentru nişte acţiuni inadecvate. Nu mai vorbim de faptul că umbra poate să explodeze în anumite momente şi astfel să escaladeze şi să copleşească persoana. Suntem aici într-un moment esenţial de alegere între a mă smeri şi astfel să conţin aceste aspecte umbrite ale fiinţei mele şi a rămâne în continuare pe poziţiile unui eu ideal, care se etalează ca fiind excelent.

Dar ce înseamnă smerenia? Înseamnă să îmi dau jos masca excelenţei pentru a lua la cunoştinţă de propriile mele scăderi, de propria mea mizerie şi depravare, până la urmă. Îmi asum să mă simt penibil şi astfel să intru în contact cu aspectele care mă dor şi de care am fugit o viaţă întreagă.

Ca să ne eliberăm de durere şi să devenim fiinţe plenare, pe măsura vocaţiei noastre, este important să dezgolim rana, acea rană care s-a produs, atunci când am respins o parte din noi pentru a corespunde unui ideal artificial.

Seminarul “Procesul Înnoirii Minții”, București, 2 şi 9 noiembrie

Seminarul “Procesul Înnoirii Vieţii”, București, din 16 septembrie

Ateliere de dezvoltare personală

Coaching individual

Cărţile pot fi comandate la tel. 0722.716.075 (apel sau mesaj)

Ganduri pentru innoirea vietii - poza

Comments 1

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *