Principii universale ale schimbării. Umbra şi credinţele iraţionale (integral)

Transcrieri din seria Seminariilor “Măiastra”

În contextul credinţelor iraţionale noi suntem nişte persoane care ştiu. Noi ştim cum e cu viaţa asta… Oamenii care susţin o credinţă sunt oameni competenţi, nu sunt oameni care nu ştiu. În contextul acesta vorbim despre o poziţie chiar de autoritate. Ştiţi, copilul nu ştie. De aceea, copilul, în sensul autentic, este liber. Trăieşte în mod liber momentele, trăieşte în mod liber relaţiile, trăieşte în mod liber emoţiile. Şi viaţa este o succesiune de momente, este o succesiune de trăiri, lucrurile vin şi trec. Şi viaţa se împrospătează, se înnoieşte, cu fiecare moment. În felul acesta, viaţa e frumoasă. La vitta e bella.

De aceea Mântuitorul ne recomandă să ne întoarcem la această stare de a fi copii. O stare de ingenuitate, o stare de puritate, o stare de prezenţă, de spontaneitate, de disponibilitate pentru viaţă. Într-un asemenea context nu există credinţe, există pur şi simplu viaţă. Şi există un sentiment de protecţie. Te simţi apărat şi te poţi adapta spontan vieţii, pur şi simplu, aici şi acum. Ce se întâmplă însă la un moment dat? Vin adulţii, care au uitat, sărmanii, că au fost şi ei odată copii, şi încep să ne livreze programe de gestiune: ce ai voie şi ce nu ai voie, ce e corect şi ce nu e corect. Acesta este un context, e contextul princeps, în care se construiesc credinţele şi se construieşte umbra. Ce nu ai voie devine umbră.

Felul „neadaptat” după care răspunzi realităţii: „nu trebuie să faci aşa” ,”aici ai greşit” ,”eşti o fetiţă rea, pentru că ai mâncat mai multe prăjituri decât trebuia”, „eşti o fetiţă rea pentru că ai cerut mai multe fresh-uri decât trebuia” şamd. Acesta este contextul în care se creează credinţa iraţională. Nu sunt suficient de bun, ceva nu este în regulă cu mine, pentru că am vrut mai multe fresh-uri. Era suficient un fresh. Deci dacă tu ai vrut două fresh-uri, dacă ţi-a fost sete şi după al doilea, ceva nu este în regulă cu tine. Şi ăsta e temeiul de la care pleci în viaţă: că ceva nu este în regulă cu tine. Şi dacă mai iei şi vreo două zeci de mii de caiete în cap, este „clar” că ceva nu e în regulă cu tine.

Şi pe urmă poţi să faci doctorate şi masterate câte vrei tu, e ca şi cum ai striga la tonomat să-şi schimbe melodia. El îşi va pune în continuare melodia lui. Oriunde îl iei: poţi să-l pui într-o bodegă, tonomatul respectiv, sau poţi să-l duci la academie. Deci contextul devine irelevant: el îşi va cânta melodia lui. Şi viaţa ta va fi o viaţă de tonomat. Sigur, asta este varianta un pic mai pesimistă. Dar cât se poate de realistă în contexul în care, să zicem, alegi să nu faci nimic cu programul tonomatului. Atât timp cât nu te atingi de el, poţi să-l plimbi de colo-colo, el îşi va pune melodia lui. Asta e. Bagi moneda şi cântă ce are. Vorbesc foarte serios: ăsta e programul mental care s-a stabilit cândva. Dar este de dorit şi poate fi schimbat.

De ce propun şi conceptul de umbră şi conceptul de credinţă iraţională? Pentru că merg bine împreună, sunt acolo la origine amândouă. Sunt faţetele aceleiaşi monede, şi credinţa iraţională şi conceptul de umbră. Pentru că într-un anumit sens rezolvarea şi depăşirea unei credinte iraţionale îţi permite să te manifeşti liber şi să nu mai fii atât de limitat de contextul unei umbre. Încet, încet, aceste programe de gestiune, ne fac pe de o parte eficienţi, în paradigma lumii în care trăim, pentru că ne permit o anumită adaptare. Vorbim în acest context de prezenţa unei măşti sau a unui „eu” social. Devenim dezirabili din punct de vedere social. Însă în acelaşi timp, devenim şi limitaţi. Această adaptare la social e într-un fel ca un program care nu se mai schimbă. Este un îngheţ. Persoana îşi aşază existenţa într-o formă. Nu-şi pune problema că acea formă e limitată sau că în anumite contexte devine chiar aberantă. Deci anumite comportamente dezirabile într-un context devin aberante într-un alt context. Programul pe care îl aplici la serviciu, de exemplu, dacă îl aplici acasă s-ar putea să se transforme în ceva aberant. Sau invers. Însă atât timp cât s-a creat o credinţă şi respectiv o structură, un program de gestiune în jurul ei, persoana nu mai sesizează diferenţa şi devine monofuncţională, limitată şi limitativă.

Bine, dar dacă această mască sau acest „eu” social ne permite o bună adaptare la realitate, ne permite să ne integrăm în societate, care e problema? De ce suferim?

Păi suferim dintr-un motiv foarte simplu, şi anume că nevoile noastre personale nu pot fi satisfăcute de o manieră pozitivă în aceste contexte limitate. Uneori anumite nevoi pot fi satisfăcute, dar alte nevoi nu. Şi atunci apare suferinţa, apare un sentiment de impas, acela că lucrurile nu mai merg. Au mers o vreme, dar acum nu mai merg. Sau au mers pe anumite paliere, dar pe altele n-au mers niciodată lucrurile, şi ajungi în criză cu anumite aspecte ale vieţii.

Pentru o fetiţă de 14 ani, să zicem, maternitatea nu e o problemă. Dar pentru o femeie de 40, devine o problemă. Adică sunt anumite aspecte ale vieţii care ajung la un anumit nivel de maturizare, simţi un imbold interior să le dai curs, dar programul tău funcţional care te-a adus până aici nu-ţi permite să le dai curs. Şi atunci aceste nevoi, sau aceste aspecte ale vieţii devin din ce în ce mai frustrante. Şi în felul acesta te trezeşti într-un impas existenţial. Sunt lucruri pe care nu le-ai văzut, pur şi simplu, au fost inconştiente, şi pe care acum începi să le vezi. Şi văzându-le, eşti contrariat. Eul tău, ego-ul tău, devine contrariat. Şi va fi de dorit să găseşti un răspuns adecvat pentru aceste lucruri.

Contextul din copilărie nu este atât de relevant prin prisma faptului că ai suferit o traumă oarecare, deşi evident este şi asta. Nu ăsta e lucrul important, cât felul în care ai conceptualizat, felul în care ai răspuns.

Dacă nu ai primit pantofiori noi la începutul anului şcolar şi ai avut parte de nişte pantofiori vechi pe care a trebuit să-i vopseşti cu vopsea de gard, sigur că eşti o victimă jalnică. Tragi concluzia asta, că eşti o victimă jalnică. Aiurea! Copiii cu o generaţie înainte se duceau la şcoală desculţi. Era o traumă? Nu. Era pur şi simplu ceva firesc. Deci nu era nicio traumă. Nici vorbă de traumă! Deci iată, ceea ce poate să traumatizeze sau ceea ce poate să marcheze viziunea existenţială a persoanei, şi apoi asta să devină un reper, este interpretarea. Interpretarea pe care o dăm.

Pentru că una este să fii frustrat şi alta traumatizat. Probabil că şi copiii ăia erau frustraţi când dădea bruma, că sunt desculţi. Probabil că le degerau picioruşele, le îngheţau. Dar ei erau doar frustraţi, nu erau şi traumatizaţi. Pentru că să fii desculţ era ceva normal. Dacă a fi desculț devine ceva anormal, sau dacă a avea pantofiorii vechi este ceva anormal, sigur că atunci vei suferi şi vei trage o concluzie negativă despre tine ca persoană. Şi îţi vei începe povestea. Povestea ta de victimă.

Deci iată, este o construcţie. Sigur că poţi să trăieşti, de exemplu, foarte frustrant, faptul că ajungi la un hotel sau ajungi undeva şi nu sunt locuri sau nu ai bani să plăteşti. Poţi să trăieşti un stres foarte mare sau să dormi pe o bancă. Pentru că oricum o să dormi pe bancă. N-ai putea să dormi pe banca aia pur şi simplu? Să-ţi vezi de somn? Şi a doua zi să-ţi vezi de viaţă în continuare? Este o alegere. Deci nu este o realitate traumatică. Este o realitate, pur şi simplu. Traumă sau netraumă este o alegere personală.

Depinde cum te proiectezi în situaţia respectivă. Şi de cele mai multe ori noi ne proiectăm pe baza unei scheme prestabilite despre cum trebuie să fie lucrurile. Copiii nu ştiu cum trebuie să fie lucrurile. Numai adulţii ştiu cum trebuie să fie lucrurile şi cu cât sunt mai sclifosiţi, cu atât ştiu mai mult cum trebuie să fie lucrurile. Şi cu cât ştiu mai mult cum trebuie să fie lucrurile, cu atât suferă mai mult. Este foarte simplu.

Nu mai este la fel de simplu însă, să desfaci aceste scheme. Să-ţi regăseşti disponibilitatea spontaneităţii şi disponibilitatea de efort pentru a desface aceste scheme. Cu atât mai mult cu cât aşa, târâş-grăbiş, noi am ajuns la o competenţă. Avem o prestanţă când spunem aberaţiile alea, o demnitatea a noastră. Şi să ne pierdem şi onoarea asta, fără să fie nimeni care să ne-o repare după aia, sau să ne refacem demnitatea într-un alt sens e nasol. E preferabil să ţinem cu dinţii de un punct de vedere, chiar dacă e chinuitor. De aceea e important să dam drumul. Odată cu asta se duce şi încărcătura pe care o purtăm. Ea are legătură cu frica, cu resentimentul, are legătură cu durerea. Da, aţi văzut la acumulările alea de ape, trebuie să se fisureze malul ăla. Acest mal al ego-ului, această limită, când se fisurează, lucrurile astea pot să curgă. Ne ţinem tare pe poziţii, de aceea se vorbeste despre necesitatea unei minţi smerite.

Fără o minte smerită, cât de cât, aceste poziţii vechi se menţin. Pentru că noi ne-am construit un mod de a supravieţui, noi suntem nişte supravieţuitori până la urmă. Ce-i în mână nu-i minciună,da? Cum ar zice unul sau altul…. Cum să dai tu drumul la credinţa ta iraţională, că este ceea ce ai. ”Eu nu dau drumu la pasărea din mână pentru cioara de pe gard”. Da asta e în interiorul viziunii. E în paradigma care te-a adus aici, nu într-o paradigmă care să-ţi permită o reînnoire. Şi eşti în vechea paradigmă,nu? De aceea nu te poţi vindeca în interiorul acelei paradigme. Cu felul în care gândeşti eşti pecetluit. E o pecete pe neuronul tău. Şi e important să ridici această pecete ca să poţi să schimbi perspectiva. Deci el o ţine pe a lui, chiar dacă e nasol, chiar dacă se simte singur, chiar dacă viaţa seamănă din ce în ce mai mult cu un bullshit existenţial, el o ţine pe a lui.

Dar perspectiva pe care într-adevar este esenţial să o lărgeşti implică alteritate. Îl implică pe „tu”, îl implică pe celălalt. Acum se pune problema cum sunt eu în relaţie cu celălalt. Păi eu sunt cineva în relaţie. Chiar dacă urmează să duc gunoiul, tot cineva sunt. Cineva să ducă gunoiul. Ori e important ca eu să renunţ la această condiţie de cineva, cineva care ştie, cineva care e grozav. Adică să mă smeresc. Ori eu în relaţie cu cineva ştiu, îl contrazic, ştiu mai bine, să-şi bage el mintile-n cap, ca tu le ai băgate de nu mai poţi să le scoţi…

Deci problema nu e cu celălalt, problema e cu mine. Pe ce poziţie mă situez eu. De aceea se vorbeşte în jargonul de specialitate de egosintonie. Adica starea de acord cu aberaţiile pe care le debitezi. Starea de acord cu felul de viaţă pe care îl ai. Deci nu mai contează cum e viaţa acestuia, că e nasoală, se vede, nu mai contează, contează că el, saracul, e într-o egosintonie cu această viaţă. Nu este el maimuţa, ceilalţi sunt maimuţe. Ăsta-i contextul.

Ca să ne regăsim într-o altă paradigmă mai viabilă şi mai aproape de ingenuitatea copilăriei este nevoie să ne smerim mintea şi să nu mai contrazicem realitatea.

Iar dacă totuşi am făcut-o, şi am făcut-o, să ne cerem iertare în mod sincer, să plângem în mod sincer şi să vedem dacă ne încearcă ipocrizia ca să o trimitem la plimbare. Acesta este contextul smereniei şi pocăinţei. Şi în acest context al smereniei şi pocăinţei începe schimbarea. Abia aici. Nu vă gândiţi la nu ştiu ce tehnici geniale pe care le-a făcut nu ştiu cine, nu ştiu cum. Ele sunt folositoare, unele tehnici, da. Ele sunt folositoare doar dacă în interior e o atitudine corespunzătoare. Altfel, tehnica e nefuncţională, ca o maşină oprită pusă într-un garaj. Ea are nevoie de un „eu”, are nevoie de un sine, care s-o ghideze şi care s-o pună în mişcare. Ea poartă o realitate, un conţinut al vieţii. Faptul că ascultaţi şi reflectaţi denotă o anumită permeabilitate a minţii, şi asta este bine. Adică înseamnă că mintea are o anumită disponibilitate pentru a se repoziţiona.

După faptele lor îi veţi cunoaşte, după felul în care gândesc, după felul în care fac lucrurile. E foarte important să înţelegem principiile, criteriile unei schimbări. Şi nu trebuie să fii savant şi nici om de ştiinţă ca să intuieşti aceste criterii, aceste principii ale schimbării. Cine rămâne ferm pe poziţii într-un discurs, rămâne în continuare cu tot ceea ce este el, îşi amână schimbarea; cum sunt oameni care îşi amână schimbarea toată viaţa, cum sunt oameni care îşi amână schimbarea până când anumite lucruri nu mai pot fi făcute. Şi singurul lucru care le rămâne, care e? Regretul. Le mai rămâne să le pară rău. Asta e, tot e bine, că-ţi pare rău. Dar anumite lucruri nu mai pot fi făcute. Asta este.

Însă aici şi acum asta permite o reactualizare a sinelui. E vorba şi de un pare rău pe care să-l duci până la capăt, pentru că dacă nu îl duci până la capăt se transformă în nostalgie, adică rămâi agăţat de trecut, şi nu e bine. Este bine să dai drumul acestui trecut ca să fii aici şi acum, nu acolo, că acolo nu poţi să fii decât în imaginaţie, îţi întreţii nişte stări artificial. De aceea regretul, părerile de rău şi pocăinţa sunt condiţii necesare în raport cu trecutul.

Există o anumită tentaţie, aşa, à la Edith Piaf, eu nu regret nimic, mie nu îmi pare rău după nimic… E de dorit să-ţi pară rău, să regreţi, tocmai pentru a te elibera de vinovăţie, nu pentru a o conserva undeva în inconştient şi de acolo să-ţi macine trupul şi fiinţa. Încerc să vehiculez în ce am spus – nu atât teorii, cât principii, principii universale ale schimbării. Să înţelegem mecanismele care au întreţinut aceste credinţe şi acele principii care ne permit să ne eliberăm de ele.

Religiile sunt un fel de teorii despre lume şi viaţă, şi pot fi criticabile. Te poţi raporta la o teorie cu altă teorie. Între religie şi adevăr e o diferenţă esenţială. Şi e important să înţelegem ce ne-a spus Mântuitorul care nu a venit să ne aducă o nouă religie, ci s-a adus pe El însuşi ca adevăr. (…) Mai mult, în sufletul meu există pecetea adevărului. Care poate să fie actualizată printr-o viaţă curată. (…)

Psihologia şi spiritualitatea nu sunt lucruri diferite sau opuse, sunt doar nişte termeni, nişte nume. În esenţă e vorba de viaţa însăşi şi de raportatea ei la adevăr. De cum înţelegem să o trăim. Într-un anumit sens ceea ce ne propunem să facem e să ne decojim de acest val al iluziei în care trăim, care în anumite limite e confortabilă, dar şi dureroasă.

Terapia e foarte important să fie smerită şi să ştie că lucrează pentru adevăr, şi atunci ea are nevoie să se raporteze la adevăr şi să înţelegem că adevărul nu e o idee, abstracţie, concept, este o persoană. Iar cu o persoană ai o relaţie şi această relaţie e exprimarea iubirii. Care este, iubirea este. Nu e ceva ce îmi dai, îţi dau, nu-ţi mai dau că nu mi-ai mai dat de 2 zile. Contează de unde aştept iubirea, şi când o ai, o dai. Nu suntem nişte maimuţe savante, suntem nişte copii cu ochii mari deschişi.