Paradoxurile vindecării – Viața ca o terapie

Despre polaritățile ființei

Polarităţile fac parte din fiinţa umană şi le găsim în toate aspectele creaţiei. Dumnezeu a făcut cer şi pământ, femeie şi bărbat. Regăsim această dualitate reflectată şi la nivelul creierului prin existenţa celor două emisfere cerebrale, dar care sunt conectate cu nişte fire foarte subtile pentru a forma un întreg. Viaţa este întreţinută de o continuă dinamică inspir-expir, sus-jos, eu-tu…

Existenţa polarităţilor şi a dualităţilor care se nasc astfel trebuie înţeleasă în sensul unei dinamici colaborative, al cărei scop este integrarea. Aceste polarităţi sunt opozabile, dar se află într-o împreună lucrare. Buna noastră funcţionare depinde în mod esenţial de atitudinea pe care o vom avea faţă de aceste părţi opuse ale vieţii noastre.

De multe ori, însă, noi nu înţelegem sau ne este foarte greu să acceptăm existenţa celor doi poli. Unul îl exclude pe celălalt şi atunci ne plasăm într-o stare de conflict. Ajungem să practicăm o gândire de tip dihotomic, în alb sau negru, în care A îl exclude întotdeauna pe B şi viceversa. În felul acesta tindem către o perspectivă absolutistă în care nu mai e loc de respiraţie, iar viaţa nu mai poate funcţiona firesc.

Să luăm, spre exemplu, polaritatea spontan-procedural: Să facem totul după proceduri şi astfel vom avea garanţia controlului şi a rezultatului scontat. Iată, procedurile vizează stabilirea unei serii de constante care să elimine sau să reducă riscurile şi este în regulă. Dar cum să aplici proceduri atunci când ceva se află în plină prefacere şi care tocmai se naşte? Nu poţi să aplici proceduri în terranova. Acolo mai întâi descoperi şi după aceea cartografiezi, nu invers. Într-un pământ nou nu există o cale pe care să păşeşti, ci pe măsură ce păşeşti laşi în urma ta o cale.

Altfel spus, te avânţi în necunoscut şi după ce ai experienţa acestui necunoscut, care devine, pas cu pas, cunoscut, îl cartografiezi şi creezi acolo o ordine. Dar cum să creezi o ordine pentru ceva care nu este încă definit, aflat in statu nascendi? Este important să faci loc spontaneităţii şi creativităţii, care vizează aspecte încă nedefinite. Ne aflăm încă în faza de tatonare, nu ştim cum va fi, suntem deschişi, disponibili pentru a ne uimi!

Iată, creativitatea nu este procedural, pentru că ea se raportează la ceva care tocmai se naşte, spre deosebire de procedural, care se întemeiază pe ce a mai fost. Şi atunci sigur că dacă faci loc şi unor lucruri care sunt opuse unei eventuale înclinaţii spre procedural şi exactitate, o să creezi un balans în viaţa ta, dând o şansă flexibilităţii şi echilibrului. Adică atunci când o să fie cazul să fii procedural, vei fi procedural şi atunci când va fi loc de curgere, vei lăsa lucrurile să curgă şi nu vei mai fi disperat să le tai în felii şi să le pui în cutiuţe.

Dacă elimini din ecuaţie acest specific al emisferei drepte, ca să spunem aşa, atunci o să te crispezi ori de câte ori viaţa nu poate să fie pusă în tipare. Mai mult decât atât, este necesar la un anumit nivel să ieşim din aceste cutiuţe, pentru că ne limitează posibilităţile de dezvoltare.

Dacă tu aplici procedura perfectă, o să te mişti ca un şoricel într-un labirint şi când ajungi la capătul lui, o vei lua de la început, devenind în felul acesta previzibil în toate. Sigur că asta creează o anumită siguranţă, dar viaţa este un proces evolutiv şi ca să evoluezi trebuie să ieşi din acest spaţiu al siguranţei şi să rişti. Acolo unde viaţa poate să curgă, să o lăsăm să curgă să nu încercam să o tăiem în felii şi să ne bucurăm de această curgere. Bucuraţi-vă şi iarăşi zic, bucuraţi-vă!

Nevoia de a fi acceptat și iubit

Există în mine o dorință de a fi acceptat, de a fi apreciat și iubit. Cu siguranță și Hitler avea o nevoie arzătoare de a fi iubit, pentru că în fond, vorbim de o nevoie universal umană. A nu fi iubit, pentru un copil, echivalează cu moartea, înseamnă să fii aruncat într-o condiție de abandon. Această perspectivă este cumplită și se trezește în noi o angoasă fundamentală de moarte, care trebuie rapid compensată, pentru că devine insuportabilă, deci trebuie să faci ceva ca să câștigi aprobarea și protecția părinților. Asta te scoate din angoasa fundamentală, din acea trăire de abandon și îți permite să trăiești.

Pe de altă parte, eu sunt în stare să-mi spun mie: Nu ești demn să fii iubit pentru că nu ești suficient de bun, pentru că ești prost și o să fii un ratat în viața ta, un nimeni și un nimic. În felul acesta, ființa mea lăuntrică este sfâșiată pentru că ea are nevoie să fie apreciată, recunoscută și iubită. Ajungem, astfel, să facem eforturi disperate din dorința de a fi acceptați, chiar până la pierderea demnității, care devine și ea insuportabilă. În felul acesta, întreținem și ne adâncim în stări conflictuale din ce în ce mai greu de deslușit. Mintea noastră ajunge să fie un ghem încurcat de gânduri din care nu mai știm să ieșim, iar în final, proiectăm aceste conflicte interioare asupra lumii exterioare. Astfel, hățișul de gânduri devine aproape fără ieșire, iar nevroza noastră se adâncește până la patologii chinuitoare. Se pot instala depresii, stări obsesive și anxioase paroxistice, somatizări, iar pe fondul acesta putem aluneca până la disperare. Cum să ieși din acest hățiș?

Întoarcerea la firescul vieții nu este un lucru ușor, dar este pe deplin posibil, dacă înțelegem în mod corect ce avem de făcut. Nevoia de a fi acceptat și iubit este o nevoie fundamentală, iar împlinirea ei implică să înțelegem că suntem în mod esențial buni, indiferent de umbrele și scindările pe care le trăim. Este important să ne întemeim relația cu noi înșine pe convingeri care susțin binele și viața și care sunt congruente cu nevoile noastre ontologic îndreptățite.

Starea de acord și de congruență între convingerile, comportamentele și nevoile noastre ne va permite o însănătoșire emoțională, dar și posibilitatea de a ne pune în valoare resursele profunde, astfel încât să cunoaștem împlinirea în viața noastră. În această logică a congruenței vom putea aduce în lumina conștiinței și vom putea integra la nivelul eului nostru înnoit și liber orice aspect umbrit al ființei, care părea inacceptabil și ne punea, astfel, într-o relație conflictuală cu noi înșine.

Procesul integrării umbrei înseamnă integrarea polarităţilor

Privită dintr-un anumit unghi, vindecarea înseamnă integrarea polarităților, iar integrerea acestor polarități echivalează cu integrarea umbrelor. Problematica noatră existențială se asociază cu o serie de condiții interne neasumate. Polaritățile pot avea în vedere o diversitate de elemente, de la funcții și trăsături, până la emoții refulate. Tot ceea ce este refulat și se află sub interdicție, înseamnă, de fapt, umbră.

Spre exemplu, o persoană care și-a refulat egoismul, pentru că i s-a spus că este egoistă, cândva în copilărie și-a mai luat și două palme pentru asta, va face tot ce poate să nu fie și să nu pară egoistă. Indiferent de situație, ea se va sabota sever și își va batjocori propriile drepturi și nevoi, doar ca să nu pară egoistă. În felul acesta, nu mai poate funcționa firesc și nu își mai poate exersa drepturile în mod normal. Dacă eu îmi refulez cu totul egoismul în zona umbrei, pot să fiu copleșit în anumite situații și pot să fiu foarte ușor manevrat prin sentimente de vinovăție, care pot fi cumplite. Și sigur că oamenii vinovați trebuie să plătească, să fie pedepsiți, iar dacă nu este nimeni să o facă, o vei face tu.

Oare cum vom ieși din această situație? Cum spuneam, este vorba despre integrarea polarităților sau altfel spus, să fac loc în identitatea mea ambilor poli. Da, pot fi și generos, altruist în multe situații, dar accept că sunt și egoist și că echilibrul meu și buna mea funcționare depind de coexistenta acestor poli. În felul acesta pot evita și falsele vinovății, și în același timp mă voi simți îndreptățit să-mi satifac într-un mod adecvat nevoile și să beneficiez cum consider de cuviință de propriul meu timp.

Spovedania şi înnoirea vieţii

Povestea Sfântul Siluan despre niște întâmplări trăite de el în tinerețe, înainte de a pleca la Athos. Era vorba depre un consătean de-al lui care comisese o faptă cumplită. Acesta era un fel de lăutar, motiv pentru care, la diversele serbări populare el era acolo și cânta de zor, înveselind lumea și inveselindu-se și el. Contrariat, la un moment dat Sfântul Siluan, care pe atunci era un tinerel, s-a dus la el și i-a spus: Bine, dar tu ai făcut o faptă cumplită. Cum poți să fii așa de vesel?Atunci, acesta îi spune: Eu mi-am ispășit pedeapsa în închisoare și doi, mult mai important decât asta, Dumnezeu m-a iertat între timp. Dumnezeu îl iertase și el știa. Atunci și-a putut recăpăta veselia și bucuria de a trăi.

Iertarea înseamnă, implicit, o schimbare a minții. Îți pare rău, regreți ce ai făcut, vrei să te îndrepti, te pocăiești, pui fruntea în pământ și îți plangi păcatele. Faci toate acestea pentru că ai nădejdea într-o schimbare a vieții. Însă nu poți să faci aceste lucruri fără Dumnezeu, Creatorul tău. Ori cadrul în care se face această lucrare este spovedania, care este taină dumnezeiască. Este necesar acest gest elementar de a ne pocăi și de a ne spovedi. Sigur că lucrarea este complexă, are durata ei, sunt lucruri care se rezolvă și altele care trenează, dar totul începe să aibă sens, chiar și lucrurile care trenează, pentru că la un moment dat înțelegi că ți-a fost de folos să treneze. Pentru că suportând ceva, ai vindecat altceva, care nu s-ar fi vindecat dacă n-ai fi răbdat.

Terapia și procesele noastre de integrare și vindecare sunt împreună lucrare cu însăși viața, cu semenii și cu Dumnezeu. Este nevoie de spovedanie și de celelalte taine, este nevoie de Liturghie, rugăciune, post și milostenie pentru a transforma și înnoi viața. Nu se poate să te vindeci și să-ți redobândești demnitatea profundă, dacă nu ești în stare de milostenie, de bună credință și fapte bune, altfel totul rămâne abstracție, dacă nu sunt în stare de iertare, dacă nu mă pun în legătură cu Creatorul meu, prin rugăciune și dacă nu regret lucrurile rele pe care le-am făcut.

Sigur, toate astea le facem pe nivelul nostru, mai superficial sau mai profund, în funcție de cât am înaintat în procesul despătimirii și al curățirii. Nu este ușor pentru că trecutul lasă urme adânci în ființa noastră și în materia trupului nostru. Creierul este material, iar acolo se înscriu urme concrete sau trasee neuronale, cum demonstrează astăzi neuroștiințele. Ca să schimbăm această stare de fapt, ca să înnoim mintea și să reconfigurăm aceste trasee neuronale este necesar un antrenament care are durata lui pentru a ieși din propriile reflexe. Ține de natura umană să fie așa.

Uneori suntem adânciți în dependențe și compensări sau altfel spus, în patimi care ne stăpânesc aproape în întregime. Sufletul, mintea și trupul nostru sunt înlănțuite de aceste condiții. Un dependent se poate confrunta mai mult sau mai puțin cu vechile lui probleme și după ani buni de terapie și abstinență. Sunt și cazuri când persoana iese complet din zona dependențelor, dar asta nu înseamnă că sufletul s-a înnoit cu totul, încă mai salivează după trecutul său.

Este foarte important cum abordăm aceste situații, pentru că a ne învinui la un moment dat că nu ne-am sfințit cu totul, ne poate arunca în deznădejde. Să ne amintim în momentele acestea că nu suntem dumnezei, ci simpli muritori, care însă pot să acceadă la dumnezeire când va vrea Dumnezeu. De aceea, este important să ne trăim viața la măsura momentului, evident, cu cât mai multă congruență interioară.

Viaţa ca o terapie

Aloolicul care alege astăzi să meargă la cârciumă să se îmbete, în mod evident, nu este dispus să se vindece. Dacă vrea să se vindece, trebuie ca astăzi să nu bea. Dacă vrea să se vindece, trebuie să fie dispus ca mâine să nu bea şi tot aşa, până ajunge la ce îl doare în interior, iar când ajunge acolo să fie dispus să se tăvălească pe jos de durere decât să bea. Când ne asumăm un proces de integrare profundă, putem trece prin astfel de momente, indiferent că este vorba despre dependenţă de alcool, sau despre alte probleme. Fiecare dintre noi are rănile, dar şi drogurile sale, chiar dacă aparent nu manifestăm problemele unui alcoolic sau narcodependent.

Spre exemplu, sunt oameni care încearcă să se pună la punct înainte de căsătorie, pentru ca astfel, odată intraţi în viaţa de familie, lucrurile să decurgă bine. Nu se căsătoresc până nu îşi rezolvă problemele, unii cred că acestea ţin de statutul socio-economic, iar alţii nu ajung niciodată la căsătorie pentru că, de fapt, nu au fost dispuşi să-şi vindece problemele, chiar dacă declară ca lucrul cel mai important pentru ei este să-şi întemeieze o familie. Nu au avut oportunităţi, deşi au făcut tot ce a despins de ei. Altora Dumnezeu le deschide poarta, intră în căsătorie şi de abia atunci încep cu adevărat problemele. Altfel spus, îşi încep lucrarea după. De cele mai multe ori, însă, este şi înainte şi după. La unii încercările apar de la început, la alţii după 10-15 ani, fie sub forma unor crize de cuplu, fie sub forma unor încercari la nivelul sănătăţii, al vieţii de familie sau al mijloacelor de trai.

Toate, însă, devin o provocare a vieţii pe care eşti invitat să o gestionezi şi să mergi mai departe, nu ignorând problemele, ci asumându-le. Din anumite puncte de vedere, viaţa este dură, însă este şi frumoasă. Fiecare zi poate avea frumuseţea şi fericirea ei. Este important să înţelegem că putem face din fericire măsura vieţii cotidiene, în pofida faptului că viaţa este de multe ori grea şi plină de necazuri. Pot să aleg un sens al binelui, al încrederii fundamentale în bine, care să mă însoţeasca şi să îmi arate permanent direcţia.

Altfel, dacă mintea mea devine captivă momentelor dificile, iar eu tind să generalizez până să apară deznădejdea, lipsa de sens, cinismul şi să aleg soluţiile de compensare pe care le găsim în evitarea durerii cu orice preţ, respectiv în căutarea plăcerii cu orice preţ, atunci ele pot deveni patimi şi forme de autosabotaj continue. Până la urmă şi refugiul în mediocritate este tot o soluţie pierzătoare şi un mod de a rata ţinta, chiar dacă într-un fel aparent onorabil. Oricum, este o paradigmă fără orizont, care ne menţine în dezbinare şi nefericire.

De aceea, o înnoire autentică a vieţii necesită o reaşezare a temeiurilor. Să înţelegem, printre altele, că viaţa nu e o chestiune de merit, ci este în mod fundamental un dar. Scăderile noastre cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta pot fi recuperate şi, într-un anumit sens, depăşite printr-un proces de asumare care implică punerea lor în lumina conştiinţei, pentru a fi exprimate. Cu cât ne asumăm mai onest acest proces de exprimare, cu atât noi conţinuturi vor ieşi la lumina conştiinţei şi vor deveni oportunităţi de mărturisire, asumare şi integrare. Nu putem cunoaşte iubirea şi fericirea atâta timp cât nu ne considerăm demni de a fi iubiţi şi fericiţi. Această demnitate o câştigăm, într-un mod paradoxal, printr-o asumare integrală a tot ceea ce suntem.