Ajungă-i zilei fericirea ei (1)

Mâine e o altă zi spunea Scarlet O’Hara, protagonista romanului “Pe aripile vântului”. Fire ambiţioasă şi încrezătoare, acesta era modul ei de a-şi păstra optimismul în condiţiile unei vieţi încercate. Nu era mulţumire pentru ziua de azi, ci speranţă pentru ziua de mâine şi da, speranţa care este o calitate extraordinară şi un dar al Domnului, are în vedere viitorul, ziua de mâine. Sănătatea noastră sufletească depinde de existenţa unei perspective, de un orizont către care putem privi, altfel apare riscul să deznădăjduim, iar viaţa să devină lipsită de sens.

A privi către viitor este, prin urmare, un lucru foate important, dar cum rămâne totuşi cu ziua de azi? Pentru că mulţumirea, spre exemplu, nu o pot trăi decât aici şi acum. A fi mulţumit, adică recunoscător pentru ce viaţa mi-a oferit deja este o experienţă a prezentului, fără să caut ceva mai bun într-un viitor ipotetic şi imaginar. Proiectându-mă în viitor cu speranţa unei vieţi mai bune, risc să pierd trăirea prezentului, în care este singura fericire. Doar pentru că ziua de astăzi nu este ideală, alegem de multe ori să o clasăm şi să ne aruncăm furibund într-un mâine ipotetic, care nu este decât exciţatie şi imaginaţie.

Trăirea anticipată a viitorului poate fi un mecanism de apărare faţă de un prezent care nu pare acceptabil. Este adevărat că prezentul poate fi şi dureros atunci când este marcat de riscuri majore, dar uneori este astfel şi pentru că nu îl acceptăm cu incompletitudinile lui inevitabile. Nu ne permitem să fim fericiţi într-un prezent cu lipsuri şi imperfecţiuni. Nu avem răbdare şi îngăduinţă pentru ziua de azi şi astfel nu putem savura momentul cu tot ce ne aduce el bun. Nu suntem atenţi şi pierdem şansa de a trăi mulţumirea şi recunoştinţa în clipa cea repede. Ne cufundăm în drame, de cele mai multe ori artificiale, pierzându-ne astfel liniştea şi bucuria. Suntem înclinaţi să privim către ceeea ce lipseşte şi asfel pierdem din vedere ceea ce avem deja. Ce-i lipseşte zilei pentru ca eu să fiu fericit? Când va veni acea zi în care să trăiesc cu adevărat recunoştinţa faţă de viaţă?

Deşi am fost învăţaţi că Împărăţia lui Dumnezeu este în noi, mintea noastră se pierde în mărunţişuri care ne ţin captvi în stres si tensiune. Trăim un nesaţ de mai mult care nu aduce cu nici un chip un prea plin lăuntric. Pe de altă parte, sunt în noi comori nepreţuite care aşteaptă să fie scoase la lumină. Le-am îngropat cu preţul nefericirii noastre, alegând să privim mereu în altă direcţie. Abundenţa este, în primul rând, o stare de spirit. Este important să învăţăm a accepta ceea ce avem deja sau altfel spus, să ne împroprietărim cu cele ale noastre.

Dar dacă în interior domină structurile nevrotice şi tendinţele iraţionale, oricât am încerca să hrănim o anumită nevoie, ea nu va fi satisfăcută şi nu vom avea acea experienţă a abundenţei, pentru că aşezarea noastră lăuntrică nu ne permite să asimilăm. Şi astfel, o persoană va continua să asimileze şi să trăiască în continuare un sentiment de deficit. El este milionar, să zicem, dar principala lui frică este de sărăcie. Cu alte cuvinte, nu se simte prosper. Nu ne dăm seama ce dramă trăieşte acel om în interior, eventual îl mai şi invidiem.

Prosperitatea se asociază în mod fundamental cu o stare de spirit sau altfel spus, cu o calitate a trăirii. Este acea experienţă subiectivă că ai tot ce îţi trebuie. Pe de altă parte, este important să fim atenţi la nevoile noastre, să le răspundem cu promptitudine şi în mod adecvat şi să nu le tot amânăm până ajungem la criză, până când acestea încep să urle, iar umbrele să explodeze. În momentul în care umbra te escaladează, nu se mai pune problema de voinţă, persoana este luată pe sus. Ajunge să fie trăită de umbră şi devine un fel de maimuţoi în mâinile acelei umbre, care se exprimă cu ferocitatea unui animal înfometat. De aceea ajungi să cumperi tot magazinul şi tot nu este suficient! Eşti o persoană dependentă în momentul acela. Nu consumi droguri, dar consumi altceva, cu nesaţ şi iraţionalitate. Nu mai vezi şi te duci repede către o atitudine revendicativă, orb la faptul că ai cam tot ce-ţi trebuie.

Prin urmare, este important să reglăm acele echilibre sau homeostazii psihosomatice care să ne permită să asimilăm. O persoană poate să aibă frigiderul plin şi să mănânce pe săturate, dar la nivel subiectiv, să rămână înfometată, într-o stare de lipsă, de deficit cronic. Această stare este mai pregnantă mai ales în plan psihologic, iar dacă ne raportăm la planul spiritual, este cu atât mai clar: avem purtarea de grijă a Tatălui, avem Pronia, dar noi ne simţim singuri, abandonaţi şi neiubiţi.

Deşi suntem în proximitatea unei abundenţe nesfârşite şi – iată Eu stau la uşă şi bat – alegem să trăim în deficit, într-o permanentă stare de lipsă. De ce? Pentru că nu asimilăm, evident. Ne lipsesc acele reglaje lăuntrice, acele homeostazii somatice, psihologice şi spirituale care să ne permită să asimilăm. Este necesară o poziţionare lăuntrică faţă de viaţă, astfel încât să ne înţelegem adecvat nevoile şi felul în care acestea pot fi satisfăcute în mod viabil. Dar asta necesită o schimbare de paradigmă în ce priveşte dinamica noastră motivaţională.