Transcrieri din seria Seminariilor ‘Măiastra’
Reactivitatea noastră nu are legătură, să zicem așa, doar cu situația. Aș zice că, în primul rând, nu are legătură cu situația, pentru că – principial vorbind – noi putem să ne alegem răspunsul la orice situație.
O situație vine ca o ofertă, dar noi avem libertate să ne alegem un răspuns sau altul în raport cu acea ofertă. Totuși, de foarte multe ori dăm un răspuns pe care îl resimțim ca fiind constrângător, cam forțat, iar acest lucru se datorează întotdeauna unor puncte vulnerabile pe care înca nu le-am rezolvat. Mai concret, este vorba despre o durere pe care încă nu am rezolvat-o.
Reacția noastră se datorează durerii pe care încă o purtăm, iar situația respectivă nu este decât un factor declanșator, un factor de antrenare a unui proces al suferinței pe care încă nu ni l-am asumat să îl ducem până la capăt. În momentul în care ne asumăm acest proces, practic și reactivitatea noastră se slăbește și noi devenim mai flexibili în ce privește posibilitatea de a alege un răspuns sau altul, dispare acel element de constrângere pe care îl trăim când durerea este încă acolo.
Orice gest de răzbunare sau orice etichetare este un mecanism de apărare într-o formă de manifestare agresiv-destructivă.
E foarte important să mă pot raporta la celălalt cu compasiune; problema este că eu nu mă pot raporta la celalalt cu compasiune, atâta timp cât pe mine mă doare foarte rău și trăiesc cu convingerea că mă doare datorită lucrului pe care l-ai spus sau l-ai făcut tu.
Eu încerc să scap într-un fel de durerea mea reacționând față de tine, iar dacă nu pot să reacționez verbal sau fizic, aleg să te urăsc, pentru că într-un fel sau altul ura este ca un anestezic. Cum se zice, “Îți port sâmbetele” pentru ce ai spus sau ce ai făcut.
Când intervine compasiunea, înțelegerea și iertarea te repoziționezi.
Într-un anumit sens chiar nu uiți, numai că ești deja repoziționat și lucrul ăla nu mai contează, nu mai cântărește, este clasat. Sigur că, la o adică, tu ți-l poți reaminti, dar nu mai ai nicio nevoie în sensul ăsta, pur și simplu l-ai uitat, în sensul că nu îi mai acorzi nicio funcție. Din punct de vedere al faptului de memorie el nu va fi niciodată uitat, dar nu mai are relevanță emoțională și nu mai are semnificația negativă pe care a avut-o până atunci. Persoana s-a recadrat, s-a repoziționat, a iertat, a depășit, a mers mai departe, nu a rămas fixată, nu a rămas agățată, prinsă, captivă în acel aspect, în acel eveniment. El nu mai cântărește în logica existențială a persoanei, lucrul acela este depășit.
Repoziționarea înseamnă ca eu să îmi prelucrez suferința, să mi-o asum ca fiind a mea și să o trăiesc până la capăt, să mă pot raporta la celălalt de pe o poziție de înțelegere. Iar asta nu o pot obține fără compasiune, fără să înțeleg comportamentul celuilalt din perspectiva unei drame. El se comportă așa datorită unei răni, a unei suferințe, altfel nu am cum să spun „Iartă-l, Doamne!”, nu am cum. Dacă el este fundamental rău intenționat, nu am de unde ierta.
O atitudine fundamental rea nu poate fi iertată, doar în măsura în care găsești acolo măcar o circumstanță atenuantă. Domnule, se comportă așa deoarece… Și ați văzut că de foarte multe ori când stai să analizezi motivațiile celuilalt sau când celălalt îți împărtășește motivația, chiar și un gest negativ al lui capătă sens din perspectiva acelei motivații. Chiar dacă este una falsă. Dar așa a văzut lucrurile și în mod fundamental omul se apără.
Nu există cineva care să nu caute să se simtă în siguranță și tot ceea ce facem, facem în sensul ăsta în primul rând. De abia după aceea manifestăm nevoi mai elevate, cum ar fi cele de apropiere, de intimitate, de iubire. Primul lucru este baza noastră de siguranță și problema este că de foarte multe ori oamenii nu ajung să experieze la nivel subiectiv siguranța, și atunci sunt permanent în căutarea ei. O formă de a avea-o cât de cât este să lupte împotriva celorlalți care, într-un fel sau altul, sunt percepuți ca având rele intenții. Și oamenii stau așa, cu garda pusă chiar și în cuplu, chiar și cei căsătoriți. (…) Sunt într-o luptă legată de ego și care se manifestă pe palierul ”cine are dreptate”.
Apărarea poate să însemne atac sau contraactac. Dacă nu mă doare, adică în forul meu interior sunt bine, sunt liniștit, reactivitatea ta nu mă sperie pentru că nu anticipez durerea. Dacă anticipez durerea, te-am mâncat de beregată. Tu reacționezi pentru că ai o durere și la un anumit nivel e de înțeles că te doare, iar dacă te doare spui „au”, e firea lucrurilor.
Problema este că omul nu vrea să își asume durerea și atunci pervertește mesajul, nu spune domnule, mă doare – atunci ar avea șansa să lucreze durerea. El vrea să se disocieze de durere și reacționează. Din această cauză, de cele mai multe ori, ne aflam în situația unui schimb de reacții.
În fapt, nimeni nu poate să ne facă rău, în afară de noi înșine. Este foarte important să înțelegem asta. Primul care a spus-o a fost Epictet, precursorul terapiilor cognitive și al doilea care a spus este unul dintre stâlpii Bisericii – Ioan Gură de Aur: “nimeni nu poate să-ți facă rău în afară de tine însuți”.
Seminarul “Comunicare şi dezvoltare personală”, București, din 14 ianuarie
Seminarul “Procesul Înnoirii Minții”, București, 19 și 26 ianuarie
Ateliere de dezvoltare personală
Coaching individual
Cărţile pot fi comandate la tel. 0722.716.075 (apel sau mesaj)
