Capacitatea de a te deschide emoţional

Un proces terapeutic viabil, care să ajungă, într-adevăr, la o finalitate iar persoana să se vindece de o serie de traume, implică capacitatea acesteia de a-şi exprima într-o manieră autentică emoţiile. În esenţă este vorba de capacitatea persoanei de a se deschide emoţional, de a-şi asuma complexitatea trăirilor aşa cum sunt. Deschiderea emoţională nu este o simplă chestiune de opţiune (Gata, eu optez să mă deschid emoţional şi imediat m-am deschis!). Nu e aşa, pentru că a te deschide emoţional este o abilitate; ori o abilitate poţi să o ai sau să nu o ai. De aceea, un proces terapeutic care să fie cu adevărat viabil depinde de această abilitate sau de această capacitate a persoanei de a se deschide.

Acest proces de deschidere implică o serie de ingrediente. Aceste ingrediente sau aceste dimensiuni ale abilităţii de a te deschide se antrenează, se pun în situaţie, se exersează şi până când persoana nu şi le însuşeşte, practic procesul terapeutic nu se poate realiza. Şi atunci sigur că problemele trenează şi de foarte multe ori nu se rezolvă niciodată.

Într-un proces terapeutic avem în vedere în general, stările de deficit în ce priveşte nevoile bio-psiho-sociale de bază, cu alte cuvinte o stare de insuficienţă, care uneori se transformă într-un adevărat sindrom de insuficienţă și are în spate o experienţă traumatică, în situaţia în care anumite nevoi au fost contrariate într-o manieră violentă fie prin varii forme de abuz, fie prin neglijare. Şi cei care provin din familii normale, deşi, de cele mai multe ori nu sunt purtătorii unor mari traume, pot trăi conflicte care să nu fie numai din vina părinţilor.
Pot exista în viaţă tot felul de circumstanţe. De exemplu, un copil poate să trăiască o stare de abandon fiindcă a plecat mama la serviciu, sau poate să traiască o stare de abandon pentru că s-a lăsat întunericul şi nu au ajuns părinţii acasă, deși el este în grija bunicilor. Nu sunt aici în joc numaidecât nişte deficienţe caracteriale ale părinţilor. Deşi, uneori, modul în care reacţionează părintele poate traumatiza, acesta nu are o astfel de intenţie. Prin urmare. chiar dacă avem o încărcătură emoţională legată de părinţii noştri, mai devreme sau mai târziu este important să ajungem la iertare în ce-i priveşte, altfel nu se poate vorbi de o autentică vindecare. Însă, sigur că până acolo noi suntem purtătorii unor straturi emoţionale, care, practic, ne blochează experimarea liberă.

Rămânem de foarte multe ori închişi, fiindcă deschiderea ar însemna într-o măsură mai mică sau mai mare, confruntarea cu trauma, iar o asemenea perspectivă poate să fie înspăimântăoare, să reprezinte la nivel subiectiv un pericol aşa de mare, încât persoana să rămână în apărări. Dar, în apărare, care funcţionează ca un zid de protecţie, toate problemele rămân neatinse şi atunci deschiderea noastră devine o necesitate. Însă, cum spuneam, deschiderea noastră nu e o chestiune care se produce la comandă (“acum mă deschid”). Este necesară o anumită abilitate, respectiv capacitate a persoanei de a intra în contact cu propria emoţie și de a discerne între o emoţie şi alta; capacitatea persoanei – şi aici intrăm într-o zonă care este foarte importantă – de a face diferenţa între ceea ce s-ar putea numi o emoţie secundară şi o emoţie primară.

Adică simplul fapt că etalăm cu nonşalanţă o emoţie oarecare, să zicem furia, sau frica ori poate chiar durerea nu înseamnă automat că suntem deschiși emoţional şi în contact cu emoţiile noastre. Această emoţie pe care o etalăm din plin poate să fie o emoţie secundară, sau o emoţie substitut sau o emoţie de acoperire a unei emoţii primare. Cineva poate să fie furios de 20 de ani, altcineva poate să fie anxios de 20 de ani, un altul poate să fie trist de tot atâta timp, dar asta nu înseamnă că este într-o stare firească, pentru că această emoţie este, de fapt, un capac peste emoţia autentică pe care persoana şi-o refuză. Şi atunci va fi foarte important în acest proces de învăţare a abilităţilor de exprimare emoțională să facem această distincţie.

Dacă persoana, să zicem, are interdicţie pe frică (frica este refulată, este într-un fel împinsă la nivel inconştient) ceea ce arată persoana ar putea să fie furia. Astfel, o persoană căreia îi este frică, va arăta furie; o persoană care este furioasă, va începe să plângă (mai ales fetele, care de multe ori au interdicţie pe furie). Bărbaţii, care mai frecvent au interdicţie pe frică, îşi arată mai frecvent furia. Şi se creează astfel o schemă disfuncţională din care, pur şi simplu, persoana nu mai ştie să iasă. Şi atunci, ceea ce ar putea să însemne un proces mai profund de ventilare a acestor emoţii şi de repoziţionare, de înnoire emoţională, pur și simplu rămâne blocat, nu mai poate să aibă loc. Şi asta nu este doar o chestiune de timp (lasă, dom’le că timpul le rezolvă pe toate). Nu! Niciodată într-o cameră nu se va face curăţenie de la sine, doar pentru că a trecut mai mult timp. O situație asemănătoare trăim și noi. Deci, cu cât trece mai mult timp şi nu se întâmplă nimic din ce este important să se întample, cu atât aceste emoţii refulate se cronicizează şi ne amărăsc viața.

Asta este problema şi persoana se poate adânci în şi mai multă nefericire. Poate nu neapărat nefericire, dar oricum, o nemulţumire cronică, pe care încearcă să o îndulcească cu diverse subtitute. Niciodată nu se ajunge, însă, la o adevărată stare de bine.

Reconfigurare și stare de bine

Starea de bine este o nevoie și prin urmare devine o căutare permanentă. A te simţi bine este o nevoie. Dar pentru că nu s-au creat condiţiile astfel încât să ne simțim bine din interior, am dezvoltat tot felul de dependenţe. Adică tot felul de plăceri substitutive, care încet, încet devin dependenţe şi nişte probleme în sine. Aceasta ar putea să fie una dintre consecinţele faptului că nu intrăm în contact direct și în mod conştient cu emoţiile noastre primare, cu emoţiile noastre princeps care ne permit să ne conectăm cu nevoile noastre profunde, autentice, ontologic îndreptățite. O altă consecinţă poate să fie, să zicem, evitările sistematice ale unor tipuri de situaţii, care ar putea să reprezinte condiţiile favorabile pentru o satisfacere autentică a nevoilor noastre. Spre exemplu, nevoia de afecţiune nu poate fi satisfăcută atâta timp cât noi rămânem închişi emoţional, pentru că această nevoie implică o relaţie, un schimb, o comunicare întemeiată pe încredere deplină, astfel încât să putem cunoaște intimitatea. În mod frecvent, oamenii trăiesc o interdicţie pe acest plan.

A primi şi a oferi afecţiune este una dintre abilităţile deschiderii emoţionale. Dacă lipseşte această abilitate de a primi şi respectiv de a oferi, persoana nu se poate deschide emoţional într-un mod autentic, şi astfel apar foarte multe comportamente de evitare pentru că apropierea evocă durerea. Dar tot ceea ce înseamnă afecţiunea este şi o calitate a trăirii, și în același timp este şi o nevoie, o nevoie care se așteaptă împlinită.

Dacă experienţa de viaţă a persoanei asociază apropierea cu durerea, atunci ea îşi va împiedica manifestările de afecţiune, pentru că undeva, cândva, în raport cu această nevoie, persoana a experimentat durerea şi atunci s-a închis. De aceea, într-un fel sau altul este important să eliberam şi durerea, aşa cum este important să eliberăm şi frica, aşa cum este important să eliberăm şi mânia, dar nu ca şi emoţii substitut, ci ca emoţii primare.

De foarte multe ori oamenii nu fac această distincţie. Spre exemplu, într-o situaţie de frustrare în care un bărbat începe să simtă că se apropie de durere, frecvent se va repoziţiona rapid şi va intra în furie, va începe să urle, să ţipe, să construiască o întreagă argumentaţie vizavi de situaţia aceea, care nu are nicio legătura cu durerea lui de fapt, şi să trăiască, astfel, într-o iluzie, să trăiască într-o fantasmă; să se lanseze într-o falsă argumentaţie, care nu îl va pune niciodată în contact cu adevăratele nevoi, şi cu atât mai puţin nu îi va permite să le satisfacă.

Modul în care ajungem să răspundem situaţiilor de viaţă se transformă în nişte deprinderi, care au o componentă cognitiva, o componentă emoţională și o componentă senzorială şi comportamentală. Această schema începe apoi să fie reiterată. La nivel neuro exista un echivalent al acestei scheme – schemă emoţională sau schemă de bază – care se numeşte traseu neuronal. Deci, la nivel neurologic avem un traseu neuronal, iar la nivel psihologic avem o schemă emoţională sau o schemă de bază.

Această schemă de bază conţine componente cognitive de tipul credinţelor sau de tipul raţionamentelor. De exemplu, dacă mă voi deschide emoţional, voi fi rănit; dacă îmi voi arăta frica, ceilalaţi mă vor considera slab şi mă vor respinge; dacă îmi voi arăta furia, risc să devin destructiv etc. Acestea sunt componente cognitive, care funcţionează ca interdicţii pentru planul emoţional, şi în felul acesta schema se reiterează. Sigur, avem aici doar un aspect. În mod frecvent, aceste scheme au un caracter inconştient sau cvasiinconştient, şi atunci este important ca noi să facem ceva, astfel încât aceste condiţii ale schemei să devină conştiente şi încet, încet să putem reconfigura schema sau să putem construi un nou traseu neuronal, astfel încât noua schema să devină congruentă cu nevoile noastre şi acestea să poată fi satisfăcute, iar noi să putem experimenta starea de bine.

Moduri ale stării de bine și cum să le dobândim

Care este cea mai elevată stare de bine? Evident, fericirea este cea mai elevată stare de bine. Omul este într-o continuă căutare a stării de bine. De aceea putem vorbi despre ceea ce se numește zona de confort. Problema este că în mod frecvent în zona noastră de confort imediat, foarte multe nevoi rămân nesatisfacute, şi atunci trăim stări conflictuale în raport cu aceasta zonă de confort. Cea mai elevată stare de bine este fericirea, dar de multe ori o căutăm și o confundăm cu zona de confort imediat și în felul acesta, în mod paradoxal, pierdem contactul cu această calitate a trăirii. O altă expresie a stării de bine este bucuria. Este o stare de bine pe care o trăim la nivel emoţional, dar această experienţă a stării de bine este o experienţă a întregului corp. Este important să găsim căi pentru a trece de la schemele emoţionale disfuncţionale, care sunt incongruente cu nevoile noastre fundamentale, la scheme adaptative, scheme emoţionale funcţionale, care să fie într-o măsură mai mare congruente cu nevoile noastre.

Foarte pe scurt, acesta ar putea să fie traseul înnoirii vieții noastre, care este de fapt procesul unei identități înnoite. Însă acest proces nu poate să fie doar un proces cognitiv, care să implice doar aşa, o voinţă şi o bunăvoinţă formale. Reconfigurarea unei scheme emoţionale implică o anumită intensitate a exprimării şi asumării emoţiei.Fără acest nivel de intensitate, fără această asumare a travaliului cu propriile emoţii, la nivel organic şi la nivelul identităţii, persoana nu se poate schimba, rămâne în aceeaşi condiţie. Iar când mă refer la intensitate, nu mă refer la emoţia substitut,cum ar fi că lui îi este frică şi urlă de furie şi că înţelegem astfel că el îşi exprimă cu mare intensitate emoţiile. Nu, este o păcăleală! Este, într-adevăr, vorba despre intensitate, dar nu la nivelul emoţiei de bază, care este direct conectată cu nevoia, ci la nivelul unei emoţii substitut, care nu e conectată cu nevoia. Persoana exprimă, pur și simplu, o frică de viață, o frică de înnoire și de a fi ea însăși. Şi atunci, de aceea urlă omul de 20 de ani și nu primeşte feedback de la nevoia lui autentică şi astfel continuă să urle, continuă să revendice, continuă să tremure și să sufere, pentru că problema nu se rezolvă. El se exprimă la nivelul emoţiei substitut şi se păcăleşte singur.

Deci, intensitatea și profunzimea exprimării sunt un lucru esenţial. Această intensitate depăşeşte nivelul intelectual obişnuit, nivel la care – zicem noi – vorbim despre problemele noastre, chiar şi pertinent, dar care totuși nu este suficient. Este important să ajungem la acel nivel organic profund în care corpul este congruent cu asumarea şi exprimarea emoţiei autentice, emoţiei de bază. De aceea, este important ca în acest proces să considerăm şi corpul.

Într-o disociere faţă de propriile noastre emoţii şi corpul este închis și evită să participe, fie printr-o stare de tensiune, fie printr-o stare de șoc; fie este încordat, fie ajunge ca o cârpă. De multe ori, această tensiune devine una cronică şi persoana rămâne în tensiune chiar şi atunci când grupa musculara respectivă nu este solicitată într-un proces funcţional firesc. Această disfuncție se poate manifesta și ca o lipsă de vlagă, de putere și persoana clachează înainte de a începe acțiunea Deci, este important să introducem în proces şi corpul. O dată pentru că acest corp este purtătorul unor dezechilibre, dar şi locul în care se produce vindecarea. De asemenea și pentru că el este purtătorul unor nevoi fundamentale, pe care noi le ignorăm sau le gestionăm inadecvat. Pentru tot acest demers de înnoire propun diagrama CNCE, care ne ajută să înțelegem într-un mod simplu ce se întâmplă cu noi, iar pentru o reconfigurare efectivă a propriei identități propun PIM, un instrument simplu și eficient de schimbare a convingerilor.