Mâine e o altă zi spunea Scarlet O’Hara, protagonista romanului “Pe aripile vântului”. Fire ambiţioasă şi încrezătoare, acesta era modul ei de a-şi păstra optimismul în condiţiile unei vieţi încercate. Nu era mulţumire pentru ziua de azi, ci speranţă pentru ziua de mâine şi da, speranţa care este o calitate extraordinară şi un dar al Domnului, are în vedere viitorul, ziua de mâine. Sănătatea noastră sufletească depinde de existenţa unei perspective, de un orizont către care putem privi, altfel apare riscul să deznădăjduim, iar viaţa să devină lipsită de sens.
A privi către viitor este, prin urmare, un lucru foate important, dar cum rămâne totuşi cu ziua de azi? Pentru că mulţumirea, spre exemplu, nu o pot trăi decât aici şi acum. A fi mulţumit, adică recunoscător pentru ce viaţa mi-a oferit deja este o experienţă a prezentului, fără să caut ceva mai bun într-un viitor ipotetic şi imaginar. Proiectându-mă în viitor cu speranţa unei vieţi mai bune, risc să pierd trăirea prezentului, în care este singura fericire. Doar pentru că ziua de astăzi nu este ideală, alegem de multe ori să o clasăm şi să ne aruncăm furibund într-un mâine ipotetic, care nu este decât exciţatie şi imaginaţie.
Trăirea anticipată a viitorului poate fi un mecanism de apărare faţă de un prezent care nu pare acceptabil. Este adevărat că prezentul poate fi şi dureros atunci când este marcat de riscuri majore, dar uneori este astfel şi pentru că nu îl acceptăm cu incompletitudinile lui inevitabile. Nu ne permitem să fim fericiţi într-un prezent cu lipsuri şi imperfecţiuni. Nu avem răbdare şi îngăduinţă pentru ziua de azi şi astfel nu putem savura momentul cu tot ce ne aduce el bun. Nu suntem atenţi şi pierdem şansa de a trăi mulţumirea şi recunoştinţa în clipa cea repede. Ne cufundăm în drame, de cele mai multe ori artificiale, pierzându-ne astfel liniştea şi bucuria. Suntem înclinaţi să privim către ceeea ce lipseşte şi asfel pierdem din vedere ceea ce avem deja. Ce-i lipseşte zilei pentru ca eu să fiu fericit? Când va veni acea zi în care să trăiesc cu adevărat recunoştinţa faţă de viaţă?
Deşi am fost învăţaţi că Împărăţia lui Dumnezeu este în noi, mintea noastră se pierde în mărunţişuri care ne ţin captvi în stres si tensiune. Trăim un nesaţ de mai mult care nu aduce cu nici un chip un prea plin lăuntric. Pe de altă parte, sunt în noi comori nepreţuite care aşteaptă să fie scoase la lumină. Le-am îngropat cu preţul nefericirii noastre, alegând să privim mereu în altă direcţie. Abundenţa este, în primul rând, o stare de spirit. Este important să învăţăm a accepta ceea ce avem deja sau altfel spus, să ne împroprietărim cu cele ale noastre.
Dar dacă în interior domină structurile nevrotice şi tendinţele iraţionale, oricât am încerca să hrănim o anumită nevoie, ea nu va fi satisfăcută şi nu vom avea acea experienţă a abundenţei, pentru că aşezarea noastră lăuntrică nu ne permite să asimilăm. Şi astfel, o persoană va continua să asimileze şi să trăiască în continuare un sentiment de deficit. El este milionar, să zicem, dar principala lui frică este de sărăcie. Cu alte cuvinte, nu se simte prosper. Nu ne dăm seama ce dramă trăieşte acel om în interior, eventual îl mai şi invidiem.
Prosperitatea se asociază în mod fundamental cu o stare de spirit sau altfel spus, cu o calitate a trăirii. Este acea experienţă subiectivă că ai tot ce îţi trebuie. Pe de altă parte, este important să fim atenţi la nevoile noastre, să le răspundem cu promptitudine şi în mod adecvat şi să nu le tot amânăm până ajungem la criză, până când acestea încep să urle, iar umbrele să explodeze. În momentul în care umbra te escaladează, nu se mai pune problema de voinţă, persoana este luată pe sus. Ajunge să fie trăită de umbră şi devine un fel de maimuţoi în mâinile acelei umbre, care se exprimă cu ferocitatea unui animal înfometat. De aceea ajungi să cumperi tot magazinul şi tot nu este suficient! Eşti o persoană dependentă în momentul acela. Nu consumi droguri, dar consumi altceva, cu nesaţ şi iraţionalitate. Nu mai vezi şi te duci repede către o atitudine revendicativă, orb la faptul că ai cam tot ce-ţi trebuie.
Prin urmare, este important să reglăm acele echilibre sau homeostazii psihosomatice care să ne permită să asimilăm. O persoană poate să aibă frigiderul plin şi să mănânce pe săturate, dar la nivel subiectiv, să rămână înfometată, într-o stare de lipsă, de deficit cronic. Această stare este mai pregnantă mai ales în plan psihologic, iar dacă ne raportăm la planul spiritual, este cu atât mai clar: avem purtarea de grijă a Tatălui, avem Pronia, dar noi ne simţim singuri, abandonaţi şi neiubiţi.
Deşi suntem în proximitatea unei abundenţe nesfârşite şi – iată Eu stau la uşă şi bat – alegem să trăim în deficit, într-o permanentă stare de lipsă. De ce? Pentru că nu asimilăm, evident. Ne lipsesc acele reglaje lăuntrice, acele homeostazii somatice, psihologice şi spirituale care să ne permită să asimilăm. Este necesară o poziţionare lăuntrică faţă de viaţă, astfel încât să ne înţelegem adecvat nevoile şi felul în care acestea pot fi satisfăcute în mod viabil. Dar asta necesită o schimbare de paradigmă în ce priveşte dinamica noastră motivaţională.
Starea de bine
Sănătatea nu este doar absenţa bolii, ci stare de bine. Omul se defineşte şi se împlineşte cu acest reper, binele: bine, bun, binevoitor, bunătate, bunăstare, bună ziua, bună să-ţi fie inima, bine v-am găsit, drum bun, vă las cu bine, bineplăcut, bine gândit, om bun, fapte bune…
Bineînţeles, există o serie de condiţii ale binelui. Spre exemplu, o vorbă bună, o faptă bună îşi are originea într-un gând bun, o manifestare externă îşi are originea într-o condiţie internă, dar şi reciproca este valabilă. O vorbă bună, o faptă bună, pot genera o stare de bine, o influenţă modelatoare pozitivă.
Starea noastră de fond implică o condiţie de stabilitate structurală. Atât starea de bine durabilă, cât şi reversul, se fundamentează pe o condiţie stabilă. La nivelul creierului vorbim despre existenţa unor trasee neuronale. Pentru a trece de la o stare stabilă la o altă stare stabilă, este necesar un proces de reconfigurare în toate planurile: cerebral, cognitiv, emoţional, comunicaţional, corporal şi comportamental. Acest proces reprezintă o adevărată strategie de înnoire şi implică înţelegere şi decizie, voinţă şi consecvenţă.
Omul împlinit este omul congruent, care găseşte un răspuns adecvat pentru ansamblul exigenţelor vieţii. Este omul care a găsit pacea, iubirea, fericirea. Este în acelaşi timp social, afectiv, creativ şi spiritual. Este omul întreg, omul deplin. Iată, fericirea este expresia unei decizii, unei decizii profunde luate în adâncul inimii, este hotărârea de a trăi binele, de a privi într-un mod pozitiv existenţa şi de a celebra viaţa, este expresia libertăţii ca sentiment al unităţii depline şi al expansiunii fiinţei. Fericirea transcende raţionalitatea imediată, este necondiţionată şi se manifestă în pofida răului din lume. Fericirea este nerezonabilă şi mai puternică decât moartea. Da, fericirea este plenitudinea vieţii care nu cunoaşte moarte. Fericirea este eternă precum sufletul omului.
Dar viaţa nu poate avea întotdeauna un curs ascendent. Uneori este nevoie de cădere pentru a putea urca din nou. Paradoxal, în prăbuşire se află şansa celei mai profunde şi înnoitoare deschideri. Cu rănile deschise şi în plină durere, ne pregătim pentru o viaţă înnoită. Să-i facem loc inimii să se deschidă şi să înflorească. Dar mai întâi este nevoie de o inimă frântă şi smerită pentru că inima frântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi.
Prin urmare, nu pot experia cu adevărat starea de bine, atâta vreme cât sunt încărcat cu durerile adânci ale trecutului. Acestea au nevoie de vindecare. Este greu să te bucuri atâta timp cât stai cu tălpile pe cărbuni aprinşi. Vindecându-ţi rănile îţi poţi schimba atitudinea şi îţi poţi vindeca viaţa.
Dar pentru o reconstrucţie atitudinală viabilă este important să ne eliberăm de emoţiile trecutului. Spre exemplu, nu mă pot apropia cu tandreţe de cineva, atâta timp cât sunt încărcat de furie, frică şi durere. Aceste condiţii emoţionale vor ieşi foarte uşor la suprafaţă şi vor putea fi transferate asupra celuilalt. O inimă plină de resentimente, indiferent pentru ce, nu va putea cunoaşte iubirea, indiferent pentru cine.Atunci când dăm drumul acestor trăiri, ne eliberăm de o povară şi devenim liberi. Eliberarea de emoţiile trecutului printr-un proces de asumare şi exprimare, este absolut necesar în procesul de ansamblu al schimbării.
În adâncul suferinţei ne aşteaptă marele răspuns, înţelesul pentru viaţa noastră. O persoană care nu a trecut prin durere, care nu şi-a prelucrat durerea, nu are cum să aibă o stimă de sine solidă. Va fi uşor de rănit pentru că rănile ei sunt de fapt nevindecate. Preţuirea de sine implică un parcurs pe drumul anevoios al cunoaşterii de sine, al integrării aspectelor polare, contradictorii ale fiinţei, al asumării identităţii noastre cele mai profunde, o identitate care nu poate fi decât spirituală şi care implică o percepţie limpede a propriei existenţe.
Preţuirea de sine este o calitate a trăirii aflate dincolo de complexe, când devenim conştienţi de faptul că suntem parte din ceva mai mare decât noi şi înţelegem că atitudinea potrivită nu poate fi decât smerenia. Stima de sine nu se poate trăi în confuzie. Este esenţial să ştim cine suntem. Să conştientizăm demnitatea pe care ne-o oferă Creatorul, calitatea de fii ai lui Dumnezeu. Această descoperire a adevăratei noastre demnităţi, a adevăratei noastre identităţi ne permite să depăşim conflictele şi să trăim o adevărată stare de recunoştinţă. Să mulţumim Domnului!
O inimă disponibilă pentru recunoştinţă
Recunoştinţa este una dintre expresiile fundamentale ale inimii. Ea face loc pentru lumină şi ne umple viaţa de culori vii. Acolo unde inima este prezentă, egoul nu mai poate fi stăpân şi astfel putem cunoaşte bucuria, generozitatea, compasiunea, grija şi disponibilitatea de a sluji. Acceptarea şi împăcarea cu viaţa şi cu lumea se face aici, la nivelul inimii. Inima este singurul lucru pe care Dumnezeu îl cere de la noi: Fiule, dă-mi inima ta! O inimă deschisă pentru Adevăr nu poate fi decât o inimă plină de recunoştinţă, iar recunoştinţa schimbă perspectiva. O inimă plină de recunoştinţă este capabilă să vadă binele, oricât de mic ar fi acesta şi este mereu dispusă să dăruiască, pentru că logica ei este logica darului.
Dăruind vei dobândi și Poartă-te cu ceilalți așa cum vrei să se poarte ei cu tine sunt repere clare privind modul în care ne putem construi relațiile.
Relațiile sunt locul în care ne satisfacem majoritatea nevoilor. De felul în care înțelegem să ne raportăm la aceste relații depinde în foarte mare măsură calitatea vieții noastre și starea de bine.
Există o nevoie fundamentală de a fi înțeleși, acceptați și apreciați. Prin urmare să oferim înțelegere, acceptare și apreciere, atât față de noi înșine, cât și față de ceilalți.
Venind în întâmpinarea nevoilor celorlalți așa cum venim în întâmpinarea propriilor nevoi și arătând interes pentru toate planurile vieții – fizic, psihologic, relațional, spiritual – putem experia: siguranța, acceptarea, afecțiunea, aprecierea, încurajarea, susținerea, consolarea, sensul, grija, înțelegerea, disponibilitatea, angajamentul, regretul, iertarea.
Astfel, putem considera condiția darului ca o parte a Eului Liber, un Eu care poate trăi bucuria, iubirea și fericirea.
Așadar mă pot întreba ce pot să fac pentru a deveni o persoană de atașament în relația cu celălalt, astfel încât acesta să-și construiască o bază de siguranță și să-și poată vindeca rănile trecutului, respectiv să-și dezvolte motivații superioare prin stabilirea și atingerea unor obiective congruente cu nevoile și care să-i valorifice potențialul aptitudinal și resursele.
Plecând de la starea de congruență interioară, de la valori și realism în acțiune pot să-mi pun o serie de întrebări.
- Cum pot aprecia o persoană?
- Cum pot transmite încredere și siguranță interlocutorului pentru a consolida relația și pentru a o așeza pe o bază de siguranță?
- Cum pot să arăt afecțiune și acceptare?
- Cum pot să consolez și să arăt compasiune unei persoane aflate într-o situație dificilă?
- Ce pot să spun și să fac pentru a veni în întâmpinarea nevoii de încurajare și susținere a celuilalt? Cum pot să propun o perspectivă care să aducă sens într-o situație greu de înțeles și de integrat?
De asemenea, este important să îmi clarific și alte aspecte.
- De ce este important să ofer încredere, susținere, afecțiune, apreciere, acceptare, compasiune, consiliere, încurajare în relația cu celălalt?
- Care sunt condițiile interioare care mă pot susține în acest proces?
- Ce am de făcut pentru a dezvolta și consolida aceste condiții?
Aici, în condiția darului se află șansa noastră de a dobândi puritatea. Răsplata darului este o inimă deschisă care poate cunoaște iubirea lui Dumnezeu, pentru că darul este expresia iubirii. Cel care dăruiește din inimă cunoaște iubirea și astfel este vindecat. Darul ne conduce dincolo de conflict, dincolo de resentiment, dincolo de nevroză. El este o punte către Viață.
Exercițiul darului atrage virtuțile și omul se poate astfel îmbunătăți; dobândim certitudinea binelui, dar și eliberarea de consecințele răului.
În inima omului darnic coboară veselia și buna dispoziție pentru că darul, milostenia exprimă iubirea de Dumnezeu și de aproapele.
Milostenia devine comoara noastră perenă. Cerul se deschide și dobândim Lumina. Devenim astfel fii ai lui Dumnezeu, Care este milostiv.
Pentru o inimă recunoscătoare nu este loc de lipsă, pentru că ce trăieşte ea este un prea plin şi o continuă revărsare. Găsim în această stare un sens adânc al vieţii, iar în acest sens o binefacere care ne face buni. Experimentăm viaţa ca pe un dar şi ne eliberăm de limitările unui ego preocupat exclusiv de sine.
Exerciţiul recunoştinţei configurează matricea care ne va permite să fim apropiaţi şi deschişi. Internalizarea acestor trăiri ne va oferi un sistem de protecţie şi siguranţă, a unei baze de siguranţă şi a unei încrederi fundamentale în bine, care constituie temeiul bunăstării noastre sufleteşti, al satisfacerii adecvate a nevoilor şi al dezvoltării personale continue.
Pe acest temei, corpul nostru se poate însănătoşi printr-o reconfigurare a structurilor sale biologice cele mai profunde, de la nivel celular.
Iată, recunoştinţa ne permite o purificare adâncă şi astfel să ne eliberăm de multe frustrari şi conflicte, dobândind, în consecinţă, o viaţă mai bună şi mai împlinită. Recunoştinţa ne permite să mergem dincolo de necazuri şi astfel viaţa noastră să devină o biruinţă pentru că, da, în lumea asta necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.
Să lăsăm inima să fie centrul vieţii noastre
Nu ne naștem cu capacitatea de a iubi, așa cum nu ne naștem cu capacitatea de a ne hrăni, de a supraviețui pur și simplu prin propriile mijloace. Cineva trebuie să aibă grijă de noi pentru a ne dezvolta. Ne naștem însă cu nevoia de iubire și, evident, cu un potențial de a iubi. Iubirea răspunde nevoii noastre fundamentale de uniune.
De multe ori însă, această nevoie legată de identitatea noastră cea mai profundă, de cea mai adâncă sensibilitate, este contrariată și ne simțim respinși și răniți. Durerea ne face să ne închidem și să ne îndepărtăm. Dezvoltăm mecanisme de apărare care să ne protejeze de suferință. Acestea devin constitutive felului nostru de a fi și dezvoltăm o personalitate care să ne apere și care să ne permită să supraviețuim.
Izolarea, singurătatea, nu sunt însă tolerabile și încercăm să reluăm legătura, să refacem uniunea cu ceilalți. Dezvoltăm modalități de a reface legătura în diverse planuri ale vieții astfel încât să ținem la distanță sentimentul copleșitor al izolării. Am dezvoltat mecanisme de a reface sentimentul uniunii astfel încât să ținem la distanță angoasă teribilă de separare, de singurătate.
Frica de separație, de singurătate, de durere și moarte par să fie fricile noastre fundamentale din care rezultă toate celelalte. De multe ori însă, mijloacele noastre de a reface comuniunea nu sunt suficiente pentru a depăși angoasa izolării.
Conformismul social, în toate formele sale (de la a fi ca ceilalți până la a avea succes și a aparține unei elite oarecare), puterea, resursele materiale, alcoolul, drogurile de orice fel, aranjamentele matrimoniale, îndrăgostirea, consumul alimentar, distracțiile, chiar și o așa-zisă relație cu Dumnezeu par să nu umple golul adânc pe care continuăm să-l resimțim.
Pentru o vreme lucrurile par să funcționeze, dar revenim întotdeauna la o stare de angoasă, de nemulțumire și chiar de disperare. Cu atât mai mult cu cât mijloacele noastre de a depăși izolarea sunt mai artificiale și mai vătămătoare. În aceste condiții, aceste mijloace se transformă, pur și simplu, în patimi și boli. Ele însele devin o problemă, o dependență care trebuie învinsă.
A ne întoarce la un mod cu adevărat viabil care să ne permită să depășim izolarea și să trăim uniunea, implică acum o deschidere profundă și implicit dureroasă. Ne-am închis pentru că ne-am simțit răniți, ne-am îndepărtat pentru a nu mai simți durerea.
A ne întoarce acum la inima noastră implică trecerea printr-un pasaj de durere, printr-o etapă de suferință. De aceea este necesar un proces de vindecare profundă, în care rănile noastre să fie vindecate și inima noastră să poată experia iubirea.
Să trecem de la o inimă încărcată de suferințe și resentimente, la o inimă curată, înnoită, pregătită să exprime iubirea: iubirea de sine, iubirea de semeni și iubirea de Dumnezeu.
Da, în ultimă instanţă, orice terapie este o terapie a iubirii. O terapie eficientă nu poate fi decât o artă de a iubi. Arta de a trăi este în fapt o artă de a iubi.
Când iubesc, iert, înțeleg, dăruiesc, respect. Iubirea se exprimă ca disponibilitate pentru nevoie, bucuriile și suferințele celuilalt. Când ne iubim, privim împreună către El, care ne cuprinde și astfel devenim unul. Iubirea este viață pentru că cel care ne-a dat viață este iubire. Iubirea se naște din efortul de a nu fi nimic pentru a putea fi cu adevărat tu însuți. În adâncul inimii, în inima morții, dincolo de durere, se naște iubirea care este adevărata viață. Iubirea este singurul mod de a ieși din tine, de a te depăși, de a fi mai mult decât ești. Iubirea nu poate fi nelucrătoare, neroditoare. Ea face întotdeauna ceva pentru binele aproapelui. Este întotdeauna la datorie, în gândurile noastre bune, în fapte, în cuvinte.
Acolo unde nu este iubire, nu poate fi un sens adevărat. Orice sens ar fi, se sfârșește. Numai iubirea este fără de sfârșit.
Atunci când iubești, greșelele se topesc în lumina iubirii, nu mai este loc de umbră. Înțelegi, în sfârșit, că nu ai limite, devii liber, te dezmărginești.
Recadrarea, o perspectivă duhovnicească
Să căutăm binele, chiar dacă am avea nevoie de microscop pentru a-l găsi. Ziua de astăzi, cu toate ale ei, este locul fericirii la care putem avea acces. Recunoștința se întemeiază pe gânduri bune, prin urmare să punem mai întâi gândul cel bun. Viața este în mod fundamental o binefacere, pentru că în măsura în care alegem să o trăim cuviincios și să ne poziționăm corect, putem dobândi Raiul, chiar din timpul acestei vieți.
Iată două relatări pilduitoare din Patericul Atonit:
Un părinte cu discernământ şi îndrumător a spus:
Odată, o cunoştinţă a venit să mă vadă, fiind într-o stare mizerabilă. El îşi construia o casă într-un loc foarte liniştit din oraş. În curând, nişte oameni au deschis un garaj lângă casa lui. Apoi, mai în jos, a fost construită o autostradă. Vis-a-vis s-a deschis un club de noapte. În curând omul nu a mai putut să doarmă deloc.
– Ce pot să fac, părinte? m-a întrebat. Să-mi construiesc altă casă? Cum aş putea?
El avea cinci copii. Nu e uşor să construieşti altă casă.
– Ce să facem? Nu mai e odihnă pentru noi acolo.
Astfel era problema lor, încât toată familia lua calmante.
– Ascultă, binecuvântate, am spus eu. Tu nu te confrunţi duhovniceşte cu problema. Să presupunem că acolo a început un război şi eu ţi-am spus că, dacă stai în acea casă îţi voi garanta că nu ţi se va întâmpla nimic; dacă ai vrea să ieşi afară, nimeni nu te va deranja şi nici măcar o bombă nu va cădea pe casa ta. Ce-ai spune? Probabil că aceasta ar fi cea mai mare binecuvântare în asemenea situaţie. Şi ai spune: «Ce binecuvântare este aceasta, Domnul meu! Lumea întreagă este distrusă şi mie mi se garantează viaţa!». Cu siguranţă că ai considera aceasta ca o mare binecuvântare. Acum să ai alt gând bun, de această dată despre situaţia curentă şi să spui: «Mulţumesc lui Dumnezeu! Cel puţin nu sunt tancuri blindate care să meargă pe aici… vedem numai nişte maşini… nu convoaie blindate. Unii oameni merg ca să aibă grijă de afacerile lor. Nu este război! Ce binecuvântare! Mulţumesc lui Dumnezeu!». Să dai mereu mulţumire. Pentru că dacă nu gândim pozitiv şi nu avem pace înăuntru nostru, nu trebuie să ne păcălim că dacă mergem într-un loc liniştit, vom avea atunci pace. Chiar şi acolo ispitele se vor aduna în jurul nostru ca şacalii, ca să urle noaptea. De fapt, şacali adevăraţi ar putea să se adune. De ce? Pentru că întotdeauna vom avea ispite. În timpul zilei, de exemplu, dacă în locul nostru liniştit avem un copac, se vor aduna greierii. Atunci aceste ispite ne vor înşela ca să folosim un băţ, pentru a împrăştia insectele, sau pietre, pentru a îndepărta şacalii! Trebuie să înfruntăm întotdeauna orice situaţie cu gânduri bune!
Un părinte spunea: Odată eram într-un autobuz. Ce situaţie! Cineva i-a cerut şoferului să dea mai încet radioul. «Avem un preot printre noi», a spus el, fiindcă mă observase. Şoferul l-a dat mai tare. Eu spuneam rugăciunea lui Iisus. Persoana care vorbise a vrut să mă ajute, dar i-am spus: «Nu mă deranjează», fiindcă mă gândeam: dacă, Doamne fereşte, ar fi fost un accident şi s-ar fi scos oamenii din autobuz – unul cu piciorul rupt, altul rănit la cap, altul plângând, şi poate chiar un copil mic rănit –, cum aş fi putut să îndur o asemenea imagine? «Mulţumesc lui Dumnezeu, mi-am spus, toţi de aici sunt bine şi pot chiar să cânte!». Astfel zgomotul de acolo a devenit tonul de bază pentru rugăciunea mea. Ei se comportau cum doreau, iar eu mă simţeam bine. Nu este o altă cale de a înfrunta toate situaţiile decât o atitudine pozitivă, încercând să te pui în locul celeilalte persoane. De altfel, noi încercăm adesea să avem felul nostru de a fi şi lumea devine o casă de nebuni. Când o persoană se pune în locul alteia, lucrurile revin la ordine. Ia de exemplu o femeie bătrână şi nora sa. Cea mai tânără ar trebui să se pună în locul celei bătrâne şi să spună: «Cum aş vrea eu să fiu tratată? Când o să fiu bătrână, pisăloagă, aş vrea eu ca nepoţii mei să râdă de mine? Şi nora mea să mă certe? Mi-ar place aceasta? Deci cum ar trebui să mă comport cu soacră-mea?». De asemenea, ar trebui să ştii că dacă cineva nu se comportă duhovniceşte, atunci legile duhovniceşti intră în vigoare şi acela va trebui să plătească pentru toate. Dumnezeu îngăduie aceasta datorită dragostei Lui, ca noi să plătim pentru toate în această viaţă!
O viaţă bună AICI şi ACUM
O viaţă bună aici şi acum pentru care să fim recunoscători implică un efort constant, o nevoinţă a trupului şi a minţii, dar şi o anumită maturitate spirituală. Este important să ne obişnuim să vedem binele, să-l scoatem la lumină din multitudinea de manifestări ale cotidianului şi să-l trăim la nivelul inimii. Atâta timp cât suntem în viaţă să ne dăm pur şi simplu voie să ne bucurăm şi să fim recunoscători. Dar această fericire trăită în prezent se învaţă şi se contruieşte prin atitudini pe măsură. Este de fapt o calitate a trăirii care rezultă din congruenţa convingerilor, nevoilor şi comportmentelor noastre.
Această congruenţă se creează pas cu pas, fiind atenţi la toate acele lucruri mici care ne pot dărui mulţumire şi statisfacţie pentru că dacă aşteptăm lucruri mari vom avea garanţia dezamăgirii. În cea mai mare măsură, starea de bine este o chestiune de alegere, iar alegerea înseamnă disponibilitatea de a întâmpina cu inima deschisă micile ocazii de mulţumire, acele momente cotidiene de satisfacţie în care poţi trăi o stare plăcută atunci când bei o cafea sau îmbrăţişezi o persoană sau când priveşti un cer înstelat.
Fericirea se compune din aceste momente, iar a putea să beneficiezi de ele implică o atitudine de recunoştinţă şi de încredere fundamentală în bine. De multe ori însă, suntem captivii unor mituri despre o viaţă fericită în viitor, deşi Împărăţia este în noi, prin urmare aici şi acum.
Ne transformăm viaţa într-o aşteptare sine die a unui viitor care ne va aduce fericirea. Va veni un moment în viaţa mea când voi fi fericit. Această proiecţie în viitor ne face să pierdem prezentul şi astfel nu putem trăi experienţa recunoştinţei. Ne lăsăm prinşi în vârtejul imaginaţiei şi într-o stare de visare care ne împiedică să trăim prezentul.
Mai mult sau mai puţin conştient, cu toţii căutăm feicirea sau cel puţin o stare de bine care să ne ofere un sentiment de satisfacţie în această viaţă. Căutările noastre, proiectele şi angajamentele pe care ni le asumăm au legătură în ultimă instanţă cu acest deziderat. De aceea este important să dăm drumul acelor reverii care ne împiedică să fim prezenţi astfel încât să putem trăi recunoştinţa pentru binele din viaţa noastră. Fericirea aici şi acum este de fapt modul în care sufletul meu prosperă şi se simte împlinit. Altfel, fiind în deficit, va căuta compensări în tot felul de substitute, de la alcool până la discursuri motivaţionale şi fantezii new age.
Ne putem arunca furibund în experinţe cu speranţa că vom găsi în ele fericirea. Trăieşte-ţi viaţa, sună un îndemn multimilenar. În realitate însă nu o traim, ci o consumăm cu mărunţişuri, iluzionându-ne de fapt că o trăim. Nu este o viaţă trăită cu adevărat, ci este mai degrabă o compensare pentru lipsa unei bucurii căreia nu am ştiut să-i facem loc în viaţa noastră.
Şi psihlogia, dar şi religia pot deveni asemenea compensări. Există o expresie dură printre credincioşi: creştin după închipuire. Evident nu suntem în măsură să spunem asta despre alţii, doar despre noi.
A da drumul unor lucruri pe care le-am lipit de fiinţa nostră nu este uşor, poate fi chiar dureros, dar este esenţial să o facem dacă vrem să oferim vieţii noastre un sens profund. În ultimă instanţă este vorba despre o alegere! Credinţa în fericire ne oferă perspectiva şi posibilitatea de a rămâne optimişti şi încrezători, altfel riscăm descurajarea, depresia şi cinismul. Această fericire cotidiană este lucrarea esenţială pe care o facem pe drumul vieţii, de fapt este cel mai important răspuns pe care îl dăm întrebării: Are viaţa mea un sens viabil?
În pofida răului din lume şi în ultimă instanţă a morţii, omul poate alege să fie fericit. Este vorba de o lucrare interioară pe care ne-o putem asuma.
Dacă viaţa este un dar – şi este – atunci avem un motiv fundamemtal de mulţumire. Neîncetat vă rugaţi, spunea Apotolul Pavel. Sunt încredinţat că acest îndemn se poate traduce şi aşa: neîncetat mulţumiţi. Astfel, mergând pe drumul acestei vieţi putem spune şi noi cu inima împăcată: ajungă-i zilei fericirea ei!
Seminarul “Procesul Înnoirii Minții”, București, 2 şi 9 noiembrie
Seminarul “Procesul Înnoirii Vieţii”, București, din 16 septembrie
Ateliere de dezvoltare personală