Gânduri pentru înnoirea vieţii (32)

Avem nevoie de o unitate interioară, astfel încât toate părțile noastre să poată fi laolaltă, să existe cu adevărat un împreună. Nu putem să creăm, însă, această unitate lăuntrică, atâta timp cât urâm anumite părți din noi înșine, pentru că aceste părți neacceptate sunt o realitate, îmi sunt constitutive, nu le pot elimina, este imposibil. Tot ceea ce pot să fac este să le exilez în inconștient și să-mi creez o aparență de unitate exterioară, o interfață, pe care o putem numi mască, adică un Eu dezirabil, un Eu care să dea bine chiar și în propriii noștri ochi.

Ne dorim să fim autentici, dar lucrul acesta nu este uşor, pentru că de multe ori a fi autentic, înseamnă să treci printr-un pasaj de frică. Autenticitatea se cultivă, iar asta înseamnă, de multe ori, să ne asumăm aspectele delicate ale personalităţii noastre. Suntem construiţi din lumini şi umbre, iar aceste polarităţi ne înspăimântă uneori. Pe de altă parte, tânjim după integritate şi după plenitudine, iar aceste condiţii nu le putem dobândi fără exerciţiul autenticităţii, care ne permite să creăm o stare de congruenţă în interiorul fiinţei noastre.

Lucrarea pe care o avem de făcut nu se rezumă la declaraţii de intenţii, ci implică experienţe complete cu emoţiile, gândurile, voinţa, corpul şi comportamentele noastre. Trecem prin procese emoţionale, procese cognitive şi fiziologice, care, încet, încet, generează, noi configuraţii funcţionale. Inclusiv creierul nostru se remodelează prin elaborarea unor noi conexiuni şi trasee neuronale. Spre exemplu, când integrez o anumită umbră, de foarte multe ori, mă confrunt cu ruşinea, care poate fi o trăire intensă, dar în măsura în care o asum şi trec prin ea, pot depăşi un anumit conflict consumator de energie şi în felul acesta mă apropii mai mult de autenticitate şi de o funcţionare mai liberă.

O lucrare mai profundă cu sine are nevoie de vulnerabilitate, într-un anumit sens chiar de slăbiciune. Nu poţi să plângi fiind în tensiune-acţiune, adică o situaţie în care, din punct de vedere funcţional, este activată musculatura voluntară. În felul acesta se creează o cuirasă, o armură în care sensibilitatea este disociată şi nu mai poate fi conştientizată şi exprimată. Este important să îmi dau voie să fiu vulnerabil şi chiar să plâng şi astfel să eliberez acea durere de care mă tem. Dacă vreau să eliberez durerea şi în felul acesta să nu-mi mai fie aşa de teamă de ea, este important să dau armura la o parte şi să accept starea de vulnerabilitate.