Confruntarea cu Umbra și integrarea proiecției

Transcrieri din conferinţa ‘Personalitatea – lumini și umbre’

Confruntarea cu umbra este o oportunitate cotidiană. Avem această oportunitate atunci când ceva ne deranjează la cineva, un anumit comportament, o anumită atitudine. Atunci când cineva spune în spiritul mitologiei, „m-ai făcut să mă simt rău”,avem de-a face cu un fenomen proiectiv. E cineva care să nu fi spus măcar o dată, propoziţia asta în viaţa lui? În realitate, un asemenea lucru nu este posibil pentru că răspunsul la o situaţie este elaborat întotdeauna în interiorul meu, am această libertate de a da răspunsul pe care îl doresc în orice situaţie, chiar şi în faţa plutonului de execuţie pot să-mi aleg răspunsul.

Cu toate acestea ignorăm această realitate şi continuăm să credem că celălalt este de vină. Integrarea proiecţiei este un exerciţiu necesar pentru a duce o viaţă bună. Integrarea proiecţiei este un demers necesar pentru a avea o viaţă împlinită. Integrarea proiecţiei este un demers necesar pentru a înţelege pe ce lume trăim de fapt.

Existenţa umbrei şi manifestarea ei ca proiecţie nu au nicio legătură cu nivelul de inteligenţă sau cu nivelul de instrucţie al persoanei. De asemenea, nu are legătură cu confesiunea persoanei, umbra există şi la ortodocşi şi la catolici. Nu are legătură nici cu opţiunea spirituală majoră de a trăi în lume sau la mânăstire. De asemenea, nu are nicio legatură cu ipostazele de preot sau enoriaș. Și preoţii şi enoriaşii proiectează „de nu te vezi om cu persoană” şi nu mai ştii ce să crezi.

Umbra nu are legătură cu nimic din toate acestea. Umbra are legătură cu mine, cu măsura mea personală. Atât. A fi în adevăr este o chestiune personală. Îmi asum adevărul propriei vieţi? Îmi asum realitatea lui Dumnezeu şi prezenţa Lui în viaţa mea cu adevărat sau mi-am construit un dumnezeu al meu?Astea sunt răspunsuri esenţiale la care va trebui să răspundem dacă dorim să integrăm umbra. Adică va fi foarte important să învăţăm să ne spovedim mai profund, cu mai multă căinţă și pocăinţă. Este foarte important să creăm o relaţie autentică cu Dumnezeu și cu semenii. Toate acestea însă pleacă de la relaţia cu sine, pentru că de cele mai multe ori nu celălalt mă exclude, ci eu mă exclud, eu sunt cel care spune „Nu eşti suficient de bun, nu meriţi”. „Nu meriţi”, ca şi cum viaţa ar fi o chestiune de merit.

Încă se mai trăieşte în această iluzie a meritului, este un mod condiţionat de a trăi viaţa, dar viaţa nu este o chestiune de merit, pentru că viaţa este un dar. Nu ai ce să meriţi. În viaţa noastră nu există merite, există doar daruri, iar noi avem libertatea, care şi ea este un dar, să le împlinim, să le înmulţim sau să le îngropăm.

De aceea se poate vorbi într-un anumit sens şi despre o umbră pozitivă, adică despre talanţi, despre talente, daruri. „Păi dacă ai talent la desen, cânţi bine, mergi la o şcoală”. „Nu, că mi-e ruşine. Nu, că nu ştiu să cânt bine.”

În realitate este vorba despre altceva, despre un „Nu eşti suficient de bun”, despre „o să te faci de râs”, despre „o să trăieşti o ruşine şi o umilinţă insuportabile”, prin urmare „stai aici acasă în zona de confort, ratează-te în confort şi nu te apuca să suferi şi să treci prin frică și să-ţi împlineşti viaţa”. Cam asta este paradigma pe care o practicăm mulţi dintre noi. „Fii cuminte! Stai acasă! Ciocul mic! Nu ieşi în faţă! O să ţi-o furi! Capul la cutie! Fă-te mic!”

Este condiţia unei mediocrităţi confortabile. Facem efort acolo, paradoxal, în zona de confort, adică lucruri pe care le-am mai făcut, care nu implică niciun risc, le repetăm, trăim o viaţă repetitivă. Repetitivă, dar sigură.

De fapt, care este miza fundamentală de a exista a umbrei? Dom’le, există. Bun, dar de ce? De-asta. Ăsta este motivul pentru care se creează umbra, această exigenţă umană fundamentală pe care o numim siguranţă. Vrem să fim în siguranţă.

Acum dacă vrem să fim în siguranţă şi asta este miza constituirii umbrei şi siguranţa este o exigenţă fundamentală a vieţii înseamnă că n-avem ce să facem, e o fatalitate. Da, umbra e inevitabilă, „pentru că nu este om să nu fi greşit cu gândul, cu vorba sau cu fapta”, este inevitabil.

Totuşi ratarea– ce urât sună, „s-a ratat”, groaznic – ratarea este evitabilă. Cum adică? Să-ţi rişti siguranţa? Să-ţi arzi blăniţa? „Ah, nu dom’le, nu-mi trebuie”. Ştiţi ce mi-a zis o cucoană, să vă spun, o dau în fapt aici mai ales că nu ştim cine e. Mi-a zis aşa: „eu stau în locul ăsta, nu mă mişc de aici chiar de-ar fi să cadă peretele ăsta peste mine”. M-aţi înţeles? Adică nevoia ei de siguranţă e atât de mare încât riscă să şi moară. E un paradox. Şi să ştiţi că nici noi nu suntem departe de acest paradox. „Du-te, frate să-ţi faci analizele”. „Nu, că mi-e frică”. „Du-te să-ţi faci analizele să vezi cum stai”. „Mi-e frică, dom’le.”

Vedeţi? Există o soluţie pentru a ieşi din zona de confort, pentru a lucra implicit cu umbra, pentru a ne împlini viaţa aşa cum ne este menit fiecăruia, pentru că suntem toţi chemaţi la împlinire. Dumnezeu este cel mai mare democrat, ne-a dat fiecăruia această şansă de a ne împlini şi de a ne sfinţi, ne-a spus-o în mod explicit inclusiv în calitatea Lui de Om, de Dumnezeu-Om. Lucrurile sunt clare, s-au lămurit demult, dar nu vrem să pricepem și continuăm să filozofăm despre tot felul de „cai verzi”.
Va urma…