Încrederea fundamentală în bine

Eu aud oameni din Biserică, probabil mulţi dintre voi mergeţi la biserică, care au un discurs absolut paralel.Ei sunt de 20 de ani în Biserică, dar tot ceea ce spuncând sunt nervoşi şi nu numai, când îşi deapănă aşa filozofia de viaţă, vezi că, de fapt, n-are nicio legătură cu ce scrie în Scriptură, cu ce spun Sfinţii Părinţi, cu ce spune taica popa la predică. „Am fost, domnule, am fost; am fost şi mie tot rău îmi e. Dumnezeu şi-a întors faţa de la mine, păi altfel nu se explică.Eu merg de 20 de ani la biserică; ştiţi de câte ori m-am spovedit…ah, mă spovedesc nu de 4 ori, mă spovedesc de 10 ori pe an şi am aceleaşi probleme.”Păi bineînţeles că avem aceleaşi probleme, păi suntem liberi, pentru că în loc să ne spovedim pe noi îl spovedim pe altul. În loc să fim în duhul credinţei, suntem, de fapt, în duhul necredinţei. În loc să-I punem lui Dumnezeu la picioare problemele noastre, le păstrâm în cârcă, pentru că noi ştim mai bine şi ne descurcăm mai bine, nu delegi, dom’le. Dumnezeu îmi spune: „Deleagă-Mi problemele! Dă-Mi Mie povara ta!”. „Nu! Vreau să fiu fericit pe cont propriu. Vreau să rămân autonom. Sigur, eu am o relaţie cu Tine aşa, de principiu, uite mai şi fac nişte chestii pe care le spui Tu, dar să fim rezonabili, problemele sunt ale mele, eu trebuie să le rezolv, da, cum să Ți le las aşa? Rămân descoperit, rămân fără probleme. Ce mă fac?”

Trăim de foarte multe ori acest paradox dramatic. Ne este foarte greu să trăim acest sentiment de încredere fundamentală în bine, ne este foarte greu să renunţăm la control. Vedem că lucrurile curg de fapt, că lucrurile într-o mare măsură se aşază dincolo de capul nostru şi că de multe ori intervenţia noastră mai mult împiedică decât ajută.

Evident, nu este vorba de a nu mai face lucruri pur și simplu. Avem nevoie să lăsăm controlul. „Bine, dar dacă las controlul ce pun în loc?” În esenţă este vorba despre încrederea fundamentală în bine. Nu este vorba de un bine abstract, teoretic, ci este un bine personal, evident, pe care-l trăieşti într-o relaţie de ataşament. Ori nouă ne lipseşte acest ataşament cu Persoana de încredere. Este esenţial să construim această încredere fundamentală în bine.

Evident, este vorba în primul rând de rugăciune. Acolo unde nu este încredere, acolo unde nu este ataşament n-are cum să fie rugăciune, pentru că rugăciunea te pune în legătură, creează o conexiune, o coerenţă interpersonală şi-ţi permite să simţi prezenţa Celui Care este aici, însă de cele mai multe ori noi preferăm condiţia de fiinţe autonome dar astfel omul nu are orizont.

Petre Ţuţea spunea foarte limpede despre această condiţie: „Omul autonom rămâne un animal cugetător care vine de nicăieri şi se îndreaptă spre nicăieri”. Fără o perspectivă a transcendenţei, chiar şi într-un caz fericit de reglaj psihologic fin, acesta până la urmă îşi pierde sensul în faţa morţii inevitabile. Moartea este o realitate şi-n faţa ei orice reglaj psihologic îşi pierde sensul. Dacă nu adăugăm condiţiei noastre această dimensiune spirituală orice am face este zadarnic sau se zădărniceşte şi îşi pierde orizontul.

Va urma…