Smerenia, pârghia fundamentală în procesul integrării umbrei

Dincolo de experienţa umilitoare a înfrângerii putem descoperi o trăire nouă, o trăire profund consolatoare, o trăire care ne luminează şi care ne pacifică cu noi înşine şi cu lumea, iar această experienţă, această trăire se numeşte pur şi simplu smerenie.

Smerenia este pârghia fundamentală sau una dintre pârghiile fundamentale ale procesului înnoirii vieţii şi ale procesului integrării umbrei. Evident că smerenia nu poate să fie singură. Ea este însoţită şi face casă bună cu pocăinţa. Smerenia şi pocăinţa.

Acestea sunt nişte experienţe tulburătoare. Preţul lor este moartea, dar nu o moarte a spiritului, nu o moarte a duhului, evident, pentru că duhul este nemuritor, ci o moarte a egoului. Atât şi nimic mai mult, această experienţă a morţii egoului sau altfel spus, o transformare a lui. Să ştiţi că noi putem să purtăm acest ego o viaţă întreagă de acasă la biserică şi de la biserică acasă. Dacă facem aceleaşi şi aceleaşi lucruri şi nu ne punem în discuţie condiția personală, nu se schimbă nimic.

Această opţiune spirituală a convertirii care ar fi de dorit să însemne o schimbare profundă a vieţii, poat fi doar o schimbare de decor. Asta nu relativizează cu nimic importanţa capitală de a fi acolo, de a fi în Biserică, însă este important să răspundem la întrebarea:„cum?”. E important. Suntem congruenţi? Este foarte important să ne răspundem la această întrebare, dacă suntem congruenţi. Dacă nu suntem congruenţi şi suntem dezbinaţi în interiorul nostru, atunci este clar că încă ne reprimăm umbra, că încă nu ne asumăm condiţiile inacceptabile din interiorul nostru şi că vom fi început să depăşim umbra atunci când vom putea spune că „ce nu-mi place la tine este de fapt al meu”. Cum să spun aşa ceva? Da, asta-i provocarea. Aici este provocarea. De cele mai multe ori nu ne-o asumăm sau ne-o asumăm, dar aşa în doze mici.

Procesul integrării se realizează în ceea ce eu numesc banda integrării. Banda integrării este prin excelenţă o stare de conştienţă, o stare de prezenţă. Această stare este legată de nişte conţinuturi care nu ne plac şi viaţa ne oferă oportunitatea asta în fiecare zi, însă de cele mai multe ori preferăm fie să reprimăm, fie să proiectăm. Punem în mişcare un mecanism pe care-l putem numi imploziv-exploziv şi care alungă în afara sferei conştientului conţinutul umbrei. Are sens ce vă spun? Eul condiţionat trebuie să supravieţuiască. În ce condiţii? În orice condiţii. Cu ce preţ? Cu orice preţ! De aceea îşi dezvoltă nişte abilităţi extraordinare de supravieţuire. Putem numi aceste abilităţi mecanisme de apărare. Un mecanism important – cel mai important – este proiecţia. Evident mai sunt şi altele: negarea, refularea, sunt multe mecanisme de apărare.

Dacă pentru a supravieţui trebuie să nege realitatea, atunci eul condiționat va nega realitatea. Nevoia aceasta bazală, instinctul acesta bazal de a supravieţui însă nu este însoţit şi de mulţumire, ca să nu mai vorbim că nu este nici pe departe însoţit de fericire. Fericirea rămâne un deziderat, rămâne undeva departe, poate că sperăm un pic că o vom dobândi, dar nu acum, altădată, mai aşteptăm, deocamdată trebuie să supravieţuim. Şi acest „deocamdată” de cele mai multe ori este pentru toată viaţa.
Va urma…