Chipul nevăzut al umbrei

Transcrieri din conferinţa ‘Personalitatea – lumini și umbre’
Umbra este celălalt chip, acel chip care ne însoţeşte permanent, dar pe care evităm să-l recunoaştem. Este chipul care nu ne face cinste, este chipul care nu ne onorează. Umbra este acea partea chipului nostru pe care refuzăm să o privim. Vă puteţi imagina în condiţia de a nu vă cunoaşte chipul? De a nu vă recunoaşte pe voi înşivă sub aspect exterior, fizic? Puţin probabil. De cele mai multe ori însă când este vorba de chipul nostru lăuntric refuzăm să ne privim, trecând prin viaţă ca nişte străini faţă de noi înşine.

Chipul umbrei este într-un anumit sens drama noastră. O dramă la care însă ţinem foarte mult, o dramă la care de cele mai multe ori nu vrem să renunţăm cu preţul suferinţei, cu preţul durerii şi chiar cu preţul ratării, pentru că ce este mai important pentru noi sau mai precis pentru egoul condiţionat nevrotic, aşa cum l-am numit, este să supravieţuiască. Împlinirea vieţii, ieşirea din zona eului condiţionat nevrotic implică un risc, iar uneori chiar o catastrofă, un colaps şi asta noi nu vrem să ne asumăm. Totuşi sunt momente în viaţă, momente de trezire când ceva se întrezăreşte dincolo de această condiţie, dincolo de acest conţinut. Ceva care ne atrage, o intuiţie profundă a unui adevăr şi a unei trăiri, alta decât aceea cotidiană, alta decât aceea în registrul constrângerilor, în registrul conflictului, în registrul suferinţei.

Este o experienţă despre care ne-au vorbit sfinţii, este o experienţă despre care ne-au vorbit înţelepţii, este o experienţă pe care suntem tentaţi să o încercăm şi noi. Este un proces care ar putea să înceapă cu înţelegerea celor douădimensiuni în care putem vieţui. O bandă îngustă a disocierii, acolo unde polaritățile noastre nu pot coexista, nu pot locui împreună, altruismul nu poate să accepte egoismul, conştientul nu poate să accepte inconştientul. Aceste condiţii rămân separate. Aceasta este banda îngustă a disocierii, acolo unde câmpul conştiinţei este îngust, limitat iar noi punem în mişcare un mecanism pe care-l putem numi imploziv-exploziv.

Cu alte cuvinte tot ceea ce este dezagreabil pentru conştiinţa noastră trebuie întors, fie în plan inconştient, reprimat, refulat şi avem de-a face aici cu fenomenul imploziei, fie este expulzat în afară şi îi atribuim celuilalt ceea ce de fapt este al nostru. Acesta este mecanismul imploziv-exploziv al eului condiţionat-nevrotic. Ce proiectăm? Gânduri, emoţii, impulsuri. Ce refulăm? Gânduri, emoţii, impulsuri.

Ce am putea să primim în zona eului liber şi anume în banda integrării? Aceleaşi conţinuturi: gânduri, emoţii, impulsuri. Conţinuturile inconştientului sunt primite în această zonă, în banda integrării şi-n felul acesta depăşim condiţia disocierii. Este însă un exerciţiu dificil.

Cineva îmi spunea la pauză: „Am fost la un preot şi, ştiţi, preoţii îţi spun că eşti păcătos, nu m-am simţit acceptată”. Este o problemă sensibilă, pentru că în momentul în care trăim ceva dezagreabil, în momentul în care apare un disconfort este vorba de umbră. Noi am vrea să fim luaţi cu binişorul, să integrăm umbra – da, dar fără să simţim. Să nu simţim niciun disconfort, să nu simţim umilinţă, să nu simţim frică, să nu simţim durere, să nu simţim nimic din toate astea.

„Aş avea nevoie de cineva care să-mi vorbească altfel, să-mi vorbească frumos”. Ok. Chiar şi aşa experienţa durerii, experienţa disconfortului sunt inevitabile. Asumarea acestei dimensiuni a păcatului este o experienţă inevitabilă indiferent de cum ţi-ar vorbi preotul, indiferent de cum ţi-ar vorbi psihologul, indiferent de cum ţi-ar vorbi soţia sau soţul. Este o experienţă fundamentală de a răbda ceea ce nu-ţi place, o experienţă fundamentală de a răbda ceea ce ţi se pare imposibil de acceptat.

Spre exemplu condiţia de a fi un desfrânat. „Eu, desfrânat? Cum adică eu desfrânat?” Aţi văzut ce s-a întâmplat în situația cu femeia adulteră. „Eu, invidios? Eu n-am invidiat niciodată pe nimeni. Eu, mândru? Eu sunt întruchiparea modestiei. Cum să accept eu despre mine că sunt mândru? Cum să accept că sunt vanitos? Cum să accept că sunt desfrânat? Cum să accept că sunt lacom, leneş şi aşa mai departe?”

Lucrurile astea sunt greu de acceptat, pentru că îmi invalidează identitatea, nu mai pot fi eu însumi. Identitatea mea este condiţionată de anumite criterii, de anumite standarde, dacă mă abat de la aceste standarde s-a terminat, îmi pierd identitatea, mor, intru în colaps. Prin urmare trebuie să ţin cu dinţii de virtuţi, trebuie să ţin cu dinţii de o condiţie acceptabilă chiar cu preţul unei măşti, cu preţul unei tensiuni permanente, cu preţul unui chin permanent, eu trebuie să ţin de aceste condiţii.

Problema este că devin foarte uşor de rănit, ştiţi, începând de la „dă-te mai încolo, până la javră ordinară, curvă ordinară ce eşti”. Este foarte greu să accept asta şi dacă tu-mi spui asta pe mine mă doare, sufăr. Mai mult decât atât, o să fiu atent să mă protejez să nu mai existe riscul ca tu să mă mai percepi aşa. Nu vreau să mi se spună că am greşit, nu vreau să mi se spună că am procedat incorect. O să fac tot ce pot ca să iasă bine, dar riscul de a greşi rămâne şi atunci mă însoţeşte frica, „oare nu am să greşesc?”. De aici încolo începe drumul către simptome, către boală, dezvolt spre exemplu o patologie perfecţionistă, o patologie obsesională. Verific de nenumărate ori. Ce verific? Orice. Verific robinetele, verific clanţa, mă întorc din drum, de câte ori? De 15 ori. Merită, pentru că ceea ce este esenţial este ca eu să nu greşesc. „Sunt ok dacă sunt perfect”.

Orice contact cu o identitate imperfectă devine dramatic, devine dureros şi atunci când mi se arată că am greşit suferinţa este cumplită, pentru că practic survine colapsul egoului, da, „eu nu mai pot fi ce am convenit că sunt, eu nu mai pot fi ce am convenit că este bine, eu cad în condiţia unei persoane care nu este suficient de bună”.

Mă voi lupta toată viaţa să vă demonstrez că ceea ce fac eu este bine, că ceea ce fac eu este corect, că eu sunt un om virtuos, că eu sunt un om integru. Orice situaţie care contrazice această măsură mă înspăimântă, pentru că practic este echivalent cu o moarte să accept la mine că aş fi o persoană egoistă.

„M-a durut fantastic atunci când mi-ai spus că sunt egoist, m-a durut rău de tot, nu mă aşteptam din partea ta, după câte am făcut pentru tine, cât timp ţi-am dedicat, ce efort am făcut şi tu vii acum şi-mi spui că sunt un egoist. Mă gândesc foarte serios să bag divorţ, pentru că nu mă-nţelegi, pentru că mă răneşti”. Se întâmplă frecvent lucrul ăsta.

Eventual începem să proiectăm şi noi, dacă proiectăm ne doare mai puţin, adică nu suntem noi târfa, nu suntem noi curva, aţi văzut, noi suntem cei cu piatra, da, e mai comod. Momentul esenţial al începerii travaliului cu umbra ar putea fi acesta: retrage proiecţia, vezi dacă este în tine ceva asemănător cu ceea ce condamni la celălalt, încearcă să te priveşti cu îngăduinţă şi compasiune și stai o vreme cu această stare, stai un timp în acest spaţiu, în această bandă a integrării.

Este un moment greu, pentru că trebuie să accepţi o identitate străină de tine, străină de conştiinţa ta, este un moment dureros, dar pe măsură ce trece timpul, un minut, o oră, suferinţa se absoarbe şi apare o limpezire şi tu te simţi ceva mai întreg, eşti şi un om onest, ai dovedit-o de atâtea ori, dar eşti şi o persoană capabilă să înşele. Ce zici, merge?

Asta nu înseamnă că tu vei deveni un înşelător. Înseamnă altceva, că ai putea să tolerezi ceva mai uşor erorile celorlalţi, chiar inconsecvenţele etice le poţi tolera mai uşor, pentru că ştii că le ai şi tu, iar atunci când cineva te va acuza că nu ai fost corect vei putea fi mai dispus să-ţi ceri iertare şi să nu mai consumi energia ca să demonstrezi că de fapt „nu, tu nu eşti de vină, nu, tu ai procedat corect, nu, cel care a greşit este altul”. Nu mai ai nevoie să te lupţi cu această condiţie, nu mai ai nevoie să alungi din conştiinţa ta această condiţie, pentru că deja ai început să ţi-o asumi.

„Da, dar ce vor crede ceilalţi despre mine?” Ceilalţi vor crede despre mine ce vor ei. Întotdeauna. Problema este ce cred eu despre mine. Pot să mă accept cu realitatea mea, pot să am onestitatea acelui tată îndurerat şi să spun „Cred Doamne, ajută necredinţei mele?”. Eu m-am întrebat în legătură cu credinţa mea. Cred, dar există în umbra mea zone de necredinţă, pentru că dacă nu ar fi aşa, nu aş mai avea incongruenţe, n-aş mai fi trist, nu mi-ar mai fi frică, n-aş mai simţi umilinţă pentru că în smerenie nu există umilinţă. În smerenie nu există nevroză.
Va urma…

Seminarul “Procesul Înnoirii Minții”, București, 2 şi 9 noiembrie

Seminarul “Procesul Înnoirii Vieţii”, București, din 16 septembrie

Ateliere de dezvoltare personală

Coaching individual

Cărţile pot fi comandate la tel. 0722.716.075 (apel sau mesaj)

Ganduri pentru innoirea vietii - poza

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *