Cum să-ţi prelucrezi frica de respingere (Atelier)

Transcrieri din seria Seminariilor ‘Măiastra’
D.F.:  – Dacă frica ta ar vorbi, ce ar spune? Dacă ai lăsa-o să vorbească ce ar exprima?

M.: – Că mie mi-e frică să fiu respins.

– Frică de respingere, da? Aşa, las-o să vorbească în continuare.

– E o frică mare şi o evitare care vine odată cu ea.

– Bineînţeles, frica naşte evitări.

– Mi-e frică să fiu respins de persoanele care-mi plac. E o frică de a mă deschide în faţa cuiva care-mi place.

– Frica de respingere nu poate să apară decât atunci când respingerea este deja în interior.

– Adică eu mă resping pe mine?

– Da

– Adică eu nu sunt împăcat cu mine…

– Nu, nu te accepţi. Tu nu te accepţi pe tine – anumite părţi ale tale – şi atunci sigur că apare o nevoie de acceptare. O proiectezi asupra unei alte persoane, dar cu tot cu frica de respingere care, să zicem aşa, consacră starea de respingere şi de separare care deja este în tine. Dacă eu sunt într-o stare de acceptare faţă de mine şi într-o relaţie de acceptare a ceea ce sunt, de ce mi-ar fi mie teamă că ai putea tu să mă respingi?
Ai putea să constaţi eventual, că cineva te preferă, altcineva nu te preferă, dar, nici pe Hristos nu l-au preferat toţi. Dacă lui Hristos i-ar fi fost frică de respingere nu ar fi spus nimic. Ce a însemnat crucea decât cea mai înaltă formă de respingere din partea oamenilor?

Judecata?

– Păi asta e judecata, un mod de a te respinge. Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Nu respingeţi ca să nu trăiţi experienţa respingerii. A, că respingi lucrurile care fac rău este altceva, nu la asta mă refer. Se spune în tradiţie: urăsc păcatul dar iubesc pe păcătos. Adică persoana este acceptată. În momentul în care identifici persoana cu un atribut negativ, atunci respingi persoana. Ori tu spui acum: eu nu-l iubesc pe păcătosul care sunt, îl resping. Pentru că e păcătos şi tot ceea ce este păcătos trebuie respins.

Ori pe toate aceste atribute ale mele am nevoie să le accept, pentru că ele sunt realitate. Dar nu sunt o realitate absolută, ci una relativă. Dar omul tinde către forme de absolutizare şi orice formă de absolutizare generează excluderi. Şi ce exclud? Pe mine mă exclud! Şi atunci eu trăiesc despărţit în mine, trăiesc această frustrare a despărţirii de mine şi o şi proiectez asupra altora ca frică de respingere.
Cum m-ar putea respinge pe mine cineva? Dă-mi un exemplu.

– Nu îi place de tine.

– Aşa şi? Ce consecinţe are asta asupra mea?

Zero.

– Deci atunci de ce ţi-e frică?

– Nu ştiu, e iraţională frica.

– Bineînţeles că este iraţională, tocmai asta încerc, printre altele, să-ţi reflect că e iraţională. Adică nu e niciun leu, niciun tigru, niciun balaur care să te muşte de urechi. Este o construcţie a imaginaţiei tale. Dar această fantasmă are temeiul într-o despărţire care este reală: în despărţirea ta de tine. Şi această stare de despărţire produce tot felul de rateuri în carburator, de stări conflictuale. Mecanismul nu e unitar, nu e fluid, nu e întreg. Şi atunci la această întregire lucrăm.

Sigur că această întregire nu se poate face de pe poziţia eului vechi, care exclude, ci de pe poziţia unui eu nou, congruent, care include. Acceptă ceea ce e, observă dintr-o perspectivă pozitivă, pentru că nu poţi să construieşti în negativitate. În ultimă instanţă este esenţial să convertim chiar şi lucrurile îndoielnice sau chiar etichetabile ca rele în ceva bun.

(…) Orice absolutizare este o partidă pierdută. Orice idealism din ăsta, aşa cum îl înţelegem în mod curent, este o partidă pierdută. Orice perfecţionism e o partidă pierdută. Nu mă interesează prea mult o bunătate făcută cu dinţii scrăşnind. Prefer să fiu relaxat în gesturile mele de bunătate ştiind că uneori sunt egoist. Atunci când sunt bun, sunt bun. Şi atunci când sunt egoist, sunt egoist. Nu aleg tot timpul să arăt că sunt bun. Aia e făţărnicie sau, mă rog, e superficialitate!

(…) Deci frica asta de respingere se va diminua pe măsură ce tu te vei întoarce către tine şi vei începe un proces de integrare. Simplul fapt de a spune: Mă accept aşa cum sunt, sunt suficient de bun e un standard. Dar nu înseamnă că dacă persoana a spus acum sunt Ok aşa cum sunt în mod automat se produce un proces de integrare. Nu! Pentru că procesul de integrare este un proces bob cu bob. Adică eu afirm asta, dar pe de altă parte sunt 1000 de lucruri pe care nu le accept la mine şi ele sunt într-un fel consacrate în mintea mea, datorită evenimentelor critice prin care am trecut şi credinţelor care s-au născut în acele contexte şi care au devenit adevărul meu şi care îmi generează comportamentele şi implicit trăirile actuale.

În această situaţie este necesară o reparaţie, este necesară o reconfigurare. Fiecare credinţă, fiecare parte din umbră trebuie asumată. În momentul în care tu spui: Îmi este frică să nu fiu respins reflecţi propria respingere lăuntrică, dar ea este la un nivel generic. Adică nu e vorba că nu mă accept pe mine, pur şi simplu, e vorba că nu accept anumite lucruri care au nume, la modul foarte concret, în legătură cu a, b, c, d ş.a.m.d. Uneori este vorba de lucrurile pe care le detest la celălalt. Ştii? Celălalt mă ajută foarte mult. E un ecran asupra căruia eu proiectez lucrurile din inconştientul meu. Şi asta mă ajută să le văd. Altfel, de multe ori nu le văd. Proiecţia mă ajută să vad. Dar proiecţia înseamna, la început tu, nu înseamnă eu. Când acest tu devine eu este punctul de începere al terapiei. Când persoana ajunge cu mintea în punctul de a-şi asuma propria viaţă, propria interioritate. În momentul în care eu sunt în proiecţie nu sunt în mine, sunt în afara mea. Ceea ce este de fapt al meu este proiectat pe un ecran. Şi eu nu realizez în prima fază că de fapt nu e vorba de el, ci e vorba de eu. În procesul integrării umbrei este nevoie de o preparaţie, adică să înţelegi cum funcţionează lucrurile şi să ajungi la punctul acela intuitiv încât să realizezi în interior că de fapt aşa e. E necesar un eu disponibil care să poată să accepte, care să se poată smeri, care să vrea să lucreze.

Această disociere de sine este un mecanism universal, majoritatea oamenilor trăiesc această disociere care ne menţine şi într-o iluzie faţă de viaţă, faţă de lume. Căutăm împliniri într-o lume iluzorie sau împlinirea absolută în raport cu ceva care este relativ. Oamenii se comportă în această viaţă ca şi cum ar fi nemuritori, majoritatea au niste ambiţii care arată clar că ei nu realizează că peste un număr de ani nu vor mai fi. Şi atunci de ce să lupţi ca un disperat pentru ceva care oricum nu e al tău, care ţi se va lua, care ţi se va scurge printre degete? Astfel în loc să-ţi faci viaţa un rai îţi faci viaţa un iad.

Seminarul “Procesul Înnoirii Vieţii”, un program original de coaching şi dezvoltare personală, București, din 16 septembrie

Seminarul “Procesul Înnoirii Minții”

Ateliere de dezvoltare personală

Coaching individual

Cărţile pot fi comandate la tel. 0722.716.075 (apel sau mesaj)

Ganduri pentru innoirea vietii - poza

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *