Putem să și cădem, dar putem să ne și ridicăm. Scurt discurs despre asumare, ajutor şi transcendenţă

Transcrieri din seria Seminariilor ‘Măiastra’
Tentația de a căuta vinovați este foarte mare și explicabilă, atunci când nu suntem dispuși să ne asumăm durerea din interiorul nostru. De aceea Părinții ne spun că nu e nimeni vinovat pentru ceea ce trăim noi și că o vindecare, o luminare a minții, un proces de conștientizare și îndreptare nu se pot produce în condițiile în care noi învinovățim pe cineva. Indiferent cine.

 „Bine, dar sunt niște fapte obiective, poți să le contești?” Nu, n-am de gând să le contest. Faptele sunt fapte. Dar problema mea nu e legată de ce a făcut altul, ci de ce fac eu cu ce e înăuntrul meu. Aici este problema și este un challenge uneori foarte, foarte greu de asumat. Adica mă văd neputincios să-i fac față. Dar totuși, pe cât posibil, să ne asumăm răspunderea și să fim sinceri în raport cu ceea ce e și cu faptele vieții noastre. Chiar dacă, mă rog, uneori este extrem de greu să le asumăm ca fapte în sensul interior, subiectiv.

Spre exemplu, prelucrarea unui doliu nu este chiar o chestiune de zece minute sau de o zi, dar pe de altă parte, încet-încet, poți pune în loc niște soluții viabile legate de faptul că Dumnezeu te iubește, Maica Domnului te iubește și sfinții de asemenea te iubesc. Ei pot fi un suport neprețuit pentru tine. Și să înțelegi că și un apropiat al tău trăiește în cer, că nu există moarte în sensul absolut, ci doar relativ, pasager.

Sigur că nu e ușor să asimilăm această realitate, pentru că noi suntem foarte materiali, foarte senzoriali, mintea noastră nu vede dincolo de materie, de ceea ce vedem cu ochii fizici și atunci este greu. Totuși, avem un duh cu ajutorul căruia putem, cel puțin, intui. Chiar așa, în starea asta de obscuritate în care trăim noi, totuși, putem intui ce este dincolo. Cu atât mai mult cu cât oamenii lui Dumnezeu, adevărații văzători cu duhul ne-au informat în legătură cu viața de dincolo, cu faptul că sufletul este nemuritor, că trăiește undeva în Cer. Sigur că aici este o problemă delicată, pentru că sufletul se poate duce, cum se zice, la loc cu verdeață sau se poate duce în iad. Și de aceea, cei care au plecat dincolo depind, într-un fel, de iubirea noastră, de faptul ca noi să-i pomenim, să ne rugăm pentru ei, pentru că ajung ei patriarhii în iad, darămite niște simpli muritori. Cum se zice, este iadul plin de preoți, episcopi și patriarhi. Tot așa, pot fi și oameni simpli acolo, așa cum pot fi foarte bine și în rai, dar noi n-avem de unde să știm și atunci este bine să facem această lucrare de pomenire. Dumnezeu îi poate scoate din iad, pentru că încă nu am ajuns la judecata de obște, când se tranșează lucrurile.

Deci încă se mai poate face ceva. Și este, într-un fel, și lucrarea noastră personală să facem această pomenire, adică și noi ne curățim, așa cum un terapeut care lucrează cu un nevrotic are și el beneficiul lui dacă acel om se îndreaptă. Din îndreptarea lui, se răsfrânge un beneficiu și asupra ta. Prin urmare și această pomenire a lor, pentru binele lor, pentru sufletul lor, se repercutează pozitiv și asupra noastră, că nu ne comportăm ca niște păgâni și ca niște ignoranți.

Această lucrare pe care o faci înseamnă, implicit, a rămâne conectat cu persoana aceea, a crea o conexiune, pentru că ea este vie, nu este moartă. Ea trăiește. Faptul că trupul este desprins este, într-adevăr, o realitate, până la judecata de obște, când sufletul se unește din nou cu trupul transfigurat.

Dar e de făcut o lucrare, conștiința de sine a omului se păstrează. Iată închidem ochii și nu mai avem experiențe senzoriale, dar înseamnă că ne-am pierdut conștiința? Nu ne-am pierdut-o. Deci conștiința se păstrează și când sufletul părăsește trupul.

Sigur că sunt probleme delicate, sigur că sunt probleme sensibile, cu atât mai mult cu cât omul nu are un drum lin prin această lume și prin vămile văzduhului, ci este ispitit și încercat de duhurile văzduhului, de duhurile răutății, care nu vor binele omului. Iar lucrarea noastră personală înseamnă și a ne întări pentru a rezista pe poziția corectă. Adică să nu ne lăsăm ispitiți, să nu ne lăsăm păcăliți și, pe cât posibil, să nu cedăm, nu că am putea noi cu forțele noastre să nu cedăm, pentru că nu le avem, dar să avem o raportare corectă la Cine ne poate ajuta, că este important și de unde ceri ajutor. Și bună intenție știm cine are: are Dumnezeu bună intenție cu noi, sfinții Lui și în primul rând Maica Domnului. Și ajungem la El prin rugăciune către Hristos, adică „prin Mine se ajunge la Tatăl” și „fără Mine nu puteți să faceți nimic”.

Deci este important să ne fie clare aceste lucruri și să înțelegem lucrarea Mântuitorului. El a spus asta, El a hotărât asta, nu că este o părere a cuiva. Că eu mă rog direct la Dumnezeu, că n-am nevoie de intermediari… Nu! Deci Hristos a stabilit asta. Dacă Dumnezeu a spus așa, cine sunt eu să spun altfel? Că prin mijlocirea preoților comunică cu noi și ne iartă păcatele prin mijlocirea preoților. Atunci noi avem această înțelegere a faptului că facem o lucrare apelând la un duhovnic. Constat cu tristețe, uneori, și îmi vine să-mi dau castane când uit lucrul ăsta esențial.

Deci este important să te eliberezi de această încărcătură emoțională, pe de o parte, dar să înțelegi că ai și o consolare pe măsură, că nu ești singur, că nu ești abandonat. Pentru că noi trăim cu impresia asta, că suntem singuri pe lume. Alegem de bunăvoie să stăm cu fața la perete și plângem acolo că suntem singuri pe lume. Păi nu e așa, nu suntem singuri pe lume, avem referința fundamentală. Deci este important să-ți faci această ”relație”. Pe vremea lui Ceaușescu, era un soi de atitudine fundamentală ”să-ți faci relații”: să-ți faci relații la o carmangerie, de exemplu, ca să ai o sursă de carne, pe la țară, să-ți mai iei niște zarzavaturi, la un restaurant. Peste tot trebuia să ai relații. Ei bine, mutăm această paradigmă în raport cu cele sfinte și atunci ea capătă cu adevărat o semnificație și o importanță și o valoare. Este important să ne facem relații printre sfinți.

Diferența față de relațiile omenești obișnuite este că sfântul este totdeauna disponibil și nu-mi cere nimic în schimb. Bine, uneori, mai cere. Ne cere să facem fapte bune și să ne smerim. Și să trăim în această atitudine. Nu o să putem noi clipă de clipă să trăim în smerenie sau să nu ne mai enervăm, să nu mai dea peste noi vreo compulsie sau să nu ne mai încerce instinctele, pentru că asta-i firea noastră omenească, dar, pe de altă parte, există ceva mai presus de toate astea, care le cuprinde, le conține, le asumă și le așează, până la urmă, la locul lor.

Noi ne smiorcăim toată ziua pentru tot felul de nimicuri. Suntem slabi. Pe de altă parte, e important să înțelegem că Dumnezeu ne iubește și că întotdeauna ne vrea binele. Nu știu, pe mine, cel puțin, în momentele mele de luciditate, asta mă reconfortează, mă relaxează și-mi dă o stare de pace, de liniște, că o să fie bine. Până la urmă, cum să fie altfel? Doar că e important să facem un efort de curățire. Acest efort de curățire durează o vreme și, uneori, în pofida eforturilor noastre, rezolvările trenează. Și noi suntem supărați, contrariați, că uite câte am făcut eu, că uite câtă terapie am făcut eu și tot nu m-am vindecat. Ce mai e și cu terapia asta? Că mă las și de terapie și mă las de toate și nu mai fac nimic și să se ducă toate pe apa sâmbetei…

Asta arată câtă trufie a fost acolo, în spatele acelor eforturi și cu ce motivație am făcut acele eforturi. Dacă ar fi fost smerenie, n-ar fi existat o asemenea reacție. Putem să și cădem, dar putem să ne și ridicăm. Încercările vor veni. Nu contează că ele vin cu zecile, cu sutele sau cu miile. Și dacă vin, vin ca să ne antreneze, ca să ne formăm acele reflexe mentale de a avea atitudinea corectă. Am o problemă? Să învăț să o aduc la picioarele lui Dumnezeu, la picioarele lui Hristos. Pentru că uneori o fac, alteori n-o fac. De ce uit? Uit tocmai pentru că încă nu mi-am format acel reflex mental. Dacă nu mi l-am format, înseamnă că nu sunt suficient de antrenat, nu? Dacă aș fi fost, n-aș fi uitat.

Eu am fost la duhovnicul meu ieri și, printre altele, i-am zis de o problemă. Și mi-a zis așa și așa,mergi la cutare și la cutare. Și a pomenit numele a două persoane. Și s-a uitat așa la mine și a zis: ”Să nu uiți, da?” Zic: ”Nu, părinte.” Până am ajuns acasă am uitat complet. Nu mi-am mai adus aminte de numele acelor persoane. Mi-a zis să nu uit. Deci dacă mi-a zis să nu uit, înseamnă că eu o să uit. Pune, măi, mâna și scrie! Nu, n-am scris. L-am contrazis. Adică eu ce fac? Îl contrazic pe Dumnezeu? Câtă minte poți să ai? E tot egoul. Păi cine a scos capul atunci? Nu egoul? Cum să uit? Nu uit! Am uitat. Mai întâi am uitat pe drum primul nume. Zic: ”Aoleu, l-am uitat pe unul! Lasă, că-l țin minte pe celălalt!” Și până acasă l-am uitat și pe celălalt. Le-am uitat pe amândouă. Zic: ”Ce fac acum? Lasă, că dau niște telefoane.” Ce telefoane să dai? Data viitoare te duci și-l întrebi din nou: ”Părinte, ați avut dreptate, am uitat. Atâta m-a dus capul.”

Deci mintea noastră nu e îndreptată. A fost pentru mine un exemplu pe viu, din capul meu, legat de egoul ăsta nevrotic. Că eu fac teoria eului nevrotic, dar, pe de altă parte, eul meu nevrotic e prezent și-și face lucrarea. Adică am dat răspunsuri nevrotice. Ce era așa de greu dacă scriam pe o agendă? Atâta efort trebuia să fac. Dacă a zis părintele, am ieșit afară pe hol și gata, scriu. Am zis că țin eu minte! N-am ținut.

Deci este important să facem ascultare. Ascultarea ajunge să fie ceva subtil, nici nu ne dăm seama că, de fapt, noi nu suntem în ascultare. Ascultarea într-un sens mai general, nu în sensul de submisivitate. Uneori, Dumnezeu zice prin glasul unui copil, îți dă soluția sau îți spune ce este normal să faci. „Mă învață pe mine un copil?” Te învață Dumnezeu, prin glasul unui copil.

În smerenie, începem să percepem lucrurile așa cum sunt de fapt. De asta și rătăcirile astea, ereziile astea, ideile astea greșite din punct de vedere teologic sunt expresia unor stări patologice de mândrie. „Lasă, că știu eu cum e cu Dumnezeu ăsta, spun eu!” Nu, nu spui tu, Dumnezeu spune. Nu eu spun. Eu, dacă spun ceva, spun ce a spus Dumnezeu, cum a spus Dumnezeu. Altfel, spun prostii. De asta e bine să mai și citim, să fim atenți la ce spun Părinții duhovnicești, cum nuanțează, cum stabilesc niște lucruri, să fim atenți. (…)

Deci dacă Dumnezeu ne-a dat mai mult, o să ne ceară mai mult. Îți cere pe măsura a ceea ce ți-a dat și e și normal. Nu e normal așa? Adică de la unul care a stat prin facultăți, a învățat până la 30 de ani, nu te aștepți să împletească coșuri. Să facă ceva mai complex. Nu ar fi greșit să facă asta, dar nu trebuie să îl ținem până la 30 de ani prin școli. Nici societatea, nici familia. Dacă vrei să împletești coșuri, faci un curs de două luni și e suficient, treci la treabă după aia. Noi stăm până la 30 de ani prin școli ca să frecăm menta? Deci din punct de vedere duhovnicesc, din punct de vedere spiritual, suntem chemați să avem un anumit nivel de înțelegere și de pregătire, ca, la rândul nostru, să putem transmite mai departe, să putem lămuri, acolo unde este cazul, să putem să susținem un om aflat într-o căutare spirituală, într-o criză spirituală. Adică fiecare dintre noi e chemat să fie un mic apostol, în sensul celei mai autentice vocații. Fiecare pe măsura lui, bineînțeles, că n-o să fim toți Apostolul Pavel. Suntem ucenicii Apostolului Pavel, unii mai mărunți, alții și mai mărunți. Lucrând o să ieși la liman.

Seminarul “Procesul Înnoirii Minții”

Seminarul “Procesul Înnoirii Vieţii”

Ateliere de dezvoltare personală

Coaching individual

Cărţile pot fi comandate la tel. 0722.716.075 (apel sau mesaj)

Ganduri pentru innoirea vietii - poza

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *