Un cadru explicit de travaliu cu umbra

În momentul de faţă putem apela la o serie de procedee care activează umbra, care au funcţia unor catalizatori şi un aspect sau altul al umbrei noastre poate fi adus în conştiinţă şi în baza unor principii poate fi lucrat şi integrat. Nici aşa nu este uşor, dar faptul că există un cadru explicit mă ajută mult şi ceea ce s-ar putea întâmpla să zicem pe parcursul unor zeci de ani într-un mod aleator, se poate realiza mult mai repede într-un cadru organizat, într-un cadru explicit, cu o structură bine pusă la punct.

Nu vă gândiţi că sunt metode foarte sofisticate. Nu, sunt metode simple, procedeele de lucru au în vedere moduri de a funcţiona normal în viaţă, de a gândi raţional, de a-ţi recunoaşte suferinţa, de a intra în contact cu aproapele tău, adică să învățăm normalitatea.

Acest exerciţiu al normalităţii nu este confortabil, nu este comod, pentru că normalitatea mea de până acum a fost alta şi este necesar un anumit efort. Dar în măsura în care îi vezi pe ceilalţi că lucrează şi au beneficii, în măsura în care ei îşi arată anumite slăbiciuni şi nimeni nu-i devorează, ba aş zice că, dimpotrivă, sunt susţinuţi, începi să ai şi tu curaj, mai mult, începi să vezi beneficiile, să te simţi mai bine, eşti într-un confort mai bun cu tine însuţi, începi să-ţi manifeşti potenţialul creativ, fricile tale de până mai ieri au dispărut.

Mie îmi era frică să vorbesc în public, dar această frică s-a diminuat. Cât a scăzut pe o scară de la 1 la 10? Păi să zicem că era la 8-9, iar acum e 1. Păi nu e bine? Parfum, e foarte bine să poţi să te exprimi, să poţi să-ţi arăţi nevoile, să poţi să ceri, să poţi să oferi. Ştiţi că uneori ne este frică şi să oferim. Dacă voi fi respins? Ar fi catastrofal. Este un mic laborator în care toate aceste lucruri sunt puse pe masă şi prelucrate. Nu este cine ştie ce să lucrezi cu frica, să lucrezi cu o convingere iraţională, să lucrezi relaţia cu semenii. Nu este foarte greu, dar beneficiile pot fi enorme, pentru că viaţa mea de până acum a fost trăită în baza unor tipare nevrotice. Atâta timp cât tiparul rămâne acolo neatins, viaţa persoanei este foarte previzibilă și va continua să facă aceleaşi şi aceleaşi lucruri. Va face aceleaşi lucruri şi atunci, iertați-mă,  pot să spun despre ea ce va face mâine și ce va face la anul dacă va păstra acest tipar, e logic.

Acest tipar însă nu este o fatalitate, lucrând cu gândurile noastre, lucrând cu emoţiile, cu impulsurile, aducând condiţiile noastre din lumea interioară în spațiul conştiinţei și păstrând ceea ce era inconştient în acest spațiu pot să integrez din aproape în aproape şi să schimb tiparele şi să trec de la scenariile de eşec la  scenarii noi, de reuşită, nu în sensul corporatist, ci în sens existenţial, adică să-mi dau voie să-mi împlinesc viaţa, în sensul acesta. Însă, această realizare, această posibilitate nu se dobândeşte doar după ce am luat la cunoştinţă că este posibil, ci intrând efectiv într-un travaliu personal.

Nu este suficient să ştiu şi să recunosc că rugăciunea este bună, este important să mă rog. Nu este suficient să ştiu că este important să fiu milostiv, ci să fiu efectiv milostiv începând dacă se poate cu mine, nu într-un sens egoist sau, dacă vreţi, chiar într-un sens egoist, de ce nu? Să ştiţi că şi sfinţii sunt egoişti. Păi nu spunea un părinte? „Pentru nimic în lume să nu-ţi tulburi liniştea”. De ce mi-aş tulbura liniştea? De ce să pierd eu această bunătate?

„-Hai cu noi la plimbare.

-Nu merg dom’le.

-Hai că…

-Nu!”

Sunt egoist, rămân în chilia mea, rămân în camera mea de lucru sau + de ce nu?, pe plajă, la un pahar de vorbă, acolo unde îmi este cu adevărat bine. Du-te acolo unde îţi este bine! Fă acele lucruri care îţi fac bine! Fii egoist, fă-ţi bine şi o să fie bine pentru toată lumea! Sigur, nu în sensul de a ne cantona într-o zonă de comfort limitativă, ci în sensul unei congruențe profunde cu sine, care, bineînțeles, îl implică și pe celălalt.

Nu întotdeauna înţelegem acest lucru. De ce? Pentru că dăm anumite semnificaţii. De multe ori refuzăm să ne dezvoltăm propriile talente, pentru că:

„-Tu eşti femeie și dacă eşti femeie trebuie să-ţi împlineşti menirea.

-Păi, da, dar ştii mie îmi place muzica foarte mult, eu am un talent deosebit la muzică, mie îmi place pictura.

-Prostii! Prostii! Menirea ta este alta, ştii foarte bine: soţ, copii, bucătărie! Eşti o femeie cinstită,o femeie cuminte.”

Sigur că femeia vrând să fie cinstită rămâne la bucătărie, dar ceva în ea urlă. Asta-i realitatea, ceva în ea urlă. O vocaţie neîmplinită, pentru că vocaţia ei este aceea de a fi mamă, indiscutabil, dar o mamă cu talent la pictură sau o mamă care scrie poeme sau o mamă care cântă, ar fi o mamă şi mai bună!

Şi multe, dragele mele, alegeţi să vă ofiliţi aşa încet, discret, să nu observe nimeni. Nici bărbaţii nu sunt departe de această condiţie, sigur ei sunt în general mai puternici, de aceea se sperie frecvent când e vorba de o injecţie, pentru că sunt foarte puternici. Dacă ar fi fost mai slabi, ar fi acceptat cu uşurinţă şi injecţiile, dar fiind foarte puternici…

Acesta ar putea să fie, să zicem, contextul în care ne aflăm atunci când hotărâm să lucrăm cu umbra şi să ne aşezăm pe cât posibil cu fermitate în banda integrării.

Va urma…