Întrebări și răspunsuri despre Procesul integrării umbrei

– Este proiecție atunci când o situaţie nu mă mai informează şi începe să mă tulbure. Spre exempu, dumneata m-ai informat în legătură cu un crez personal şi anume că eu aş fi nu ştiu cum, am luat la cunoştinţă, este o informare. Dacă însă eu merg mai departe şi încep să mă tulbur, atunci practic se activează umbra și am o oportunitate să lucrez cu umbra. De ce să mă tulbur? Dacă încep să mă tulbur atunci este vorba de umbră. Dacă-mi pierd pacea.„Pentru nimic în lume să nu-ţi pierzi pacea”, spunea un duhovnic. Păi cred şi eu, îi dă mâna să spună dacă şi-a integrat umbra, dar până la această condiţie lucrurile ne tulbură. În măsura în care ne tulbură avem de-a face cu un anumit conţinut, cu o anumită realitate a fiinţei noastre pe care nu ne-am asumat-o. Păi nu vi se întâmplă să spuneţi: „A, păi chestia asta nu mă mai tulbură, acum cinci ani mă enervam, ţipam, acum nu mă mai tulbură, rămân liniştit”. Practic acea dimensiune personală care până la un moment dat a fost refuzată acum este integrată şi asta face diferenţa.

– Din răspunsul dumneavoastră am înţeles că aţi descris, să zicem, contextul travaliului cu umbra în relaţia cu celălalt, dar nu am înţeles partea a doua, adică n-am înţeles diferenţa faţă de exprimarea furiei.

-O emoţie este sănătoasă în măsura în care pot să o activez în mod natural, pot să intru în contact cu ea în mod firesc, nu mă domină ea pe mine, o stăpânesc eu pe ea, asta face diferenţa. Adică poate să te copleşească frica, poate să te copleşească mânia, în condiţiile alea avem de-a face cu emoţii neintegrate, pur şi simplu explodează în conduita persoanei,asta face diferenţa dintre o emoţie integrată şi o emoţie neintegrată. Da, pentru că furia nu dispare ca potenţial în momentul în care am integrat-o, dar nu mă mai controlează, o stăpânesc eu pe ea.

– Adică eu pot să aleg să nu-i fac rău celuilalt?

– Eu oricum nu aleg să-i fac rău celuilalt, pentru că una este să fiu agresiv şi alta este să-mi exprim furia. Sunt, să zicem, situaţii de nedreptate flagrantă în care exprimarea furiei este un gest natural, dar ea nu este îndreptată în mod destructiv asupra celuilalt. Este pur şi simplu exprimarea unei trăiri fireşti, naturale în acel context, despre asta-i vorba. Există situaţii de pericol real și a intra în contact cu frica ta care are o funcţie de semnalizare este un lucru adaptativ, dar a fi copleşit de frică într-o situaţie care în mod obiectiv nu reprezintă niciun pericol înseamnă să fii controlat de frică.

– Puteţi să ne daţi un exemplu de furie trăită sănătos, furia exprimată sănătos în relaţia cu celălalt?

– Când îţi este încălcat un drept.

– Şi cum se trăieşte chestia asta sănătos?

– Se poate exprima într-un mod care să nu afecteze integritatea celuilalt. De exemplu eşti pus pe drumuri de un funcţionar public, poţi să te înfurii şi să-ţi ceri dreptul fără însă să-l faci idiot. Dar în momentul în care te-ai înfuriat şi ţi-ai transformat furia într-o jignire avem o problemă, pentru că din momentul ăla începi să vorbeşti despre tine. Atunci începe proiecţia. E relativ simplu, să ştii.

–Ce putem face în relaţia cu copiii ca să-i ajutăm mai mult decât am fost noi ajutaţi de părinţii noştri?

-Facem multe. Facem multe în relaţia cu copiii, în primul rând cred că lucrul cel mai important pe care îl putem face pentru copiii noştri este să fim noi înşine sănătoşi şi să ne integrăm propria umbră şi în măsura în care facem asta lucrurile vin oarecum de la sine. Dacă avem o lucrare personală cu noi, atunci putem face multe. Cred că este cel mai bun răspuns pe care vi-l pot da dincolo de nuanţe, dincolo de aspecte mai particulare sau mai tehnice. Ce-ar putea să facă bun un părinte nevrotic, un părinte tulburat, un părinte dependent, la ce l-ar ajuta prea mult să citească diverse cărţi despre creşterea copiilor? L-ar ajuta fără discuţie, dar în condiţiile în care această informaţie se poate aşeza pe o structură echilibrată, altfel sunt vorbe.

–Domnule profesor, o întrebare: când exprimarea unei emoţii devine excesivă sau care este graniţa?

-O emoţie devine excesivă atunci când nu eşti dispus să-i dai drumul, atunci când ajungi să te identifici cu ea, cu furia ta, cu frica ta, chiar cu durerea ta. Ajunge să devină o componentă importantă a propriei tale identităţi şi nu faci „lâcher prise”. Adică alegi să suferi la un moment dat degeaba. Sunt oameni care sunt permanent trişti, permanent furioşi, sunt oameni care sunt permanent anxioşi, n-au dat drumul acelei condiţii emoţionale. Este o problemă de atitudine. Atunci devine o emoţie excesivăcând nu mai îndeplineşte o funcţie utilă şi se transformă în problemă.

-Cum putem lăsa emoţia să vină şi să plece, dar fără să ne afecteze?

-N-are cum să nu te afecteze, ea lasă o marcă asupra ta. Sigur, te poţi elibera de această marcă după ce i-ai dat drumul, se produce, dacă vrei, o eliberare, un consum al ei, o ardere şi dacă nu mai există cauza care să o întreţină, cum ar fi să zicem o convingere legată de propria inferioritate, ea nu se mai reiterează, nu se mai repetă. Poţi să faci un catharsis cu o emoţie, să trăieşti pe moment sentimentul eliberării de ea, dar cu prima ocazie să revină, pentru că tu din punct de vedere atitudinal nu te-ai repoziţionat, continui să crezi că eşti insuficient, de exemplu. De aceea,subliniez că toate cele trei aspecte – cognitiv, emoţional şi corporal – sunt implicate în procesul schimbării, oricare dintre ele ar lipsi, procesul este incomplet.

Lucrul cu umbra înseamnă implicit diminuarea patimii, pentru că patima vine într-un fel ca o soluţie salvatoare pentru drama interioară pe care nu ne-am asumat-o pe deplin, ea este o „cale spre mântuire”,doar că ratează ţinta, nu ajunge la destinație. Visul oricărui pătimaş este să se mântuiască prin patima lui, să fie fericit, ştiţi, asta este miza pătimaşului să se mântuiască prin patima lui, nu poţi să fii om şi să vrei altceva decât să te mântuieşti, chiar dacă acest impuls nu este conştientizat şi nu este explicit.

– Cum se lucrează la un grup de dezvoltare personală? Care sunt de fapt modurile în care se lucrează cu umbra?

– Am spus că umbra o lucrezi și în viața ta cotidiană, dar lucrul cu umbra se face şi atunci când mergi să te spovedeşti. Acolo spui lucruri, recunoşti lucruri pe care de obicei nu le spui şi nu le recunoşti. Pe măsură ce te spovedeşti şi eşti cu adevărat sincer, ies din inconştient noi şi noi conţinuturi, astfel încât la un moment dat ajungi să nu-ţi mai spovedeşti atât de mult faptele, cât să spovedeşti gândurile. Încep să te încerce tot felul de gânduri care vin din această zonă a abisului fiinţei şi le spovedeşti. Şi spovedania este implicit un travaliu de integrare a umbrei, evident, este mai mult decât atât, dar este implicit şi asta. Deci îţi lucrezi problematica umbrei în biserică la spovedanie, îţi lucrezi problematica umbrei în viaţa ta cotidiană, dar o poţi lucra şi într-un cadru de grup care are această destinaţie și care îşi propune să lucreze cu diverse teme ale umbrei sau aspecte problematice ale propriei existenţe şi, da, vii şi lucrezi acolo.

Existenţa umană se derulează în trei cadre: social – împreună cu ceilalţi, în doi – eu şi cu tine, un cuplu, o relaţie de prietenie etc şi solitar. Acestea sunt cadrele în care omul își derulează existenţa în această lume. Bun. Fiecare dintre aceste trei cadre răspunde unei exigenţe fundamentale avieţii: socialul oferă securitate, cuplul oferă afectivitate, iar solitarul creativitate şi spiritualitate. Omul este un complex de factori şi de nevoi şi un ansamblu de exigenţe. Un cadru de grup, de exemplu, un grup de dezvoltare un seminar, tinde să-ţi confere siguranţă, răspunde acestei exigenţe, nu în sensul în care tu te simţi automat în siguranţă într-un grup, dar este esenţial să-ţi elaborezi această siguranţă, să internalizezi acest sentiment de putere, pentru ca să ieşi în această lume şi, să zicem aşa, să-ţi câştigi existenţa. Dacă ţie îţi va fi frică de lumea asta, te vei întoarce la mama acasă. E foarte important să lucrezi această dimensiune aşa cum sunt persoane care o duc foarte bine din punct de vedere social, cum ziceam în prima parte a zilei, dar viaţa lor afectivăeste în paranteze, ca să nu spun altfel. Această dimensiune a afectivităţii nu a fost integrată. Persoana nu şi-a integrat afectivitatea şi are nevoie de un raport interpersonal care, încet-încet, să o valideze afectiv şi să înceapă să aibă din interior această experienţă a afectivităţii, întemeiată pe un atașament sigur. Iată sunt aspecte diferite. Dar un cadru de grup poate permite şi lucrul în doi şi poate permite şi lucrul în solitar într-o anumită măsură. Pot fi mai multe secvenţe de travaliu în interiorul grupului şi persoana poate glisa de la o experienţă de solitudine la o experienţă de grup, de la o experienţă de grup la o experienţă de solitudine. Sunt nişte etape prin care poate să treacă într-un proces de grup.

Va urma…