Gânduri pentru înnoirea vieţii (48)

Omul are nevoie de apropiere, împărtășire, iubire, însă își refuză aceste nevoi. De asemenea are nevoie să fie el însuși, dar renunță. Are nevoie să se schimbe, dar preferă să rămână blocat în situații împietrite. De asemenea are nevoie de stabilitate, de structură, însă amână să se încadreze în rigoare, rămânând în situații intermediare și incerte. De ce? Un răspuns care acoperă cel puțin în parte această problematică este legat de prezența fricii. De fapt, lipsește siguranța.

Frica se naște dintr-o percepție subiectivă sau obiectivă a pericolului. Când percepția este obiectivă, adică în acord cu realitatea, atunci frica are o funcție adaptativă. Când percepția este subiectivă, adică în condițiile în care pericolul este construit de mintea noastră, atunci frica devine un fenomen limitativ care împiedică adaptarea și dezvoltarea personală.

Totuși cum apare acest tip de frică și cum reușește să ne influențeze atât de mult viețile? Răspunsul este legat de convingerile noastre profunde, de atitudinile pe care le avem față de viață. Cu cât o trăsătură de personalitate este mai rigidă și unilaterală, cu atât ascunde o cantitate mai mare de angoasă. Astfel, cineva poate căuta intimitatea, dar renunță la autonomie și la a fi el însuși. Un altul își asumă o identitate proprie, dar nu riscă să se deschidă și să trăiască intimitatea. A trăi pe deplin înseamnă să-ți asumi integral exigențele vieții: autonomie și intimitate, schimbare și continuitate, într-o dinamică vie.