Scrisoare de dragoste către dușmanul meu interior. Un exerciţiu de integrare a umbrei (1)

În fiecare dintre noi există un duşman interior şi invitaţi suntem să ni-l facem prieten, nu să-l ucidem, pentru că asta înseamnă să ne ucidem pe noi înşine. Dacă stomacul tău devine duşmanul tău şi tu te hotărăşti să-l termini, atunci vei muri. Dacă ai o anumită identitate indiscutabilă, să zicem calitatea de român, sau calitatea de femeie sau de bărbat şi nu poţi asuma această dimensiune a fiinţei tale, atunci te vei aliena. Sigur că există aspecte particulare legate de acest duşman interior, de exemplu, cum îşi face freza, dar esenţialul este legat pur şi simplu de el ca întreg, format dintr-o diversitate de componente, care dau măsura şi lămuresc conflictele mai specifice pe care le are fiecare dintre noi.

Nu pot să nu constat că există o anumită rezistenţă de a lucra, de a sta la masă cu acest duşman interior. Până nu ajungem să stăm la masă şi să ne împăcăm cu el şi să-i dăm dreptul la existenţă, noi vom continua să trăim în conflict şi vom continua să ne văităm că viaţa noastră este nasoală. Adică noi vrem ca viaţa noastră să fie bună, dar nu facem ceea ce este esenţial ca viaţa noastră să fie bună. Vrem ca Popescu să ne salute, dar noi pe dinăuntru îi purtăm sâmbetele şi atunci de ce ne-ar saluta?! Vrem să ne respecte copiii noştri, dar noi nu le-am arătat niciodată că-i acceptăm şi că-i iubim aşa cum sunt, şi atunci de ce ne-ar asculta?! De ce ar asculta de cineva care nu este capabil să arate dragoste? Este o logică simplă în spatele acestor lucruri. Cum aş putea eu să integrez simpatia şi empatia voastră faţă de mine dacă eu faţă de mine nu am simpatie şi empatie?! Este necesar să exersăm congruenţa. Viaţa nu înseamnă doar perfecţionare, viaţa înseamnă şi acceptare.

Orice vindecare profundă este dincolo de acuzaţie şi de îndreptăţire. Adică nu este nimeni de vină pentru drama mea interioară şi, de asemeni nu am nicio îndreptăţire să fac acele lucruri care au caracter discutabil din punct de vedere etic, din punct de vedere moral. Pur şi simplu sunt chemat să-mi asum răspunderea într-un mod integral. De fapt este vorba şi de o terapie a sincerităţii, dar în acelaşi timp şi o terapie a responsabilităţii. Şi eu le percep ca fiind faţetele aceleaşi monede, pentru că nu poţi să fii responsabil fără să fii sincer şi, de asemeni, nu poţi să fii cu adevărat sincer fără să fii responsabil când este vorba de tine însuţi.

Sigur că există un soi de sinceritate în cinism, dar consecinţele cinismului sunt rele, nu sunt bune, nu vindecă, dimpotrivă, menţine persoana într-un soi de anestezie faţă de propria suferinţă şi este o aparenţă de sinceritate şi de autenticitate în cinism. Este o pseudo-sinceritate. Însă, evident, asta este doar o secvenţă analitică, ceea ce este cu adevărat important este experienţa vie pe care fiecare dintre noi o trăieşte atunci când face exerciţiul.

Exerciţiul, are două etape, o etapă în care redactăm scrisoarea, care etapă are în general nişte preliminarii, pot fi nişte zile de reflecţie, sau nişte momente de trăire şi de flux atunci când o redactăm, sau nişte clarificări pe care le putem avea în solitudine, atunci când concepem scrisoarea, iar al doilea moment este atunci când o citim.

Spre exemplu, aseară o colegă de-a voastră a citit la grupul de dezvoltare o scrisoare şi pe măsură ce o citea a izbucnit în plâns şi a intrat într-un mic travaliu care a făcut-o să spună mai multe despre ea, să fie mai conectată la sine şi să aibă ceva curaj să se exprime, lucru pe care nu l-a făcut vreme de un an de zile de când vine la acest grup. Dar lucrurile s-au pus în mişcare odată cu această scrisoare. Trăiri pe care nu le-a avut de exemplu, atunci când a redactat-o, au izbucnit atunci când a citit scrisoarea. Sigur că nu este un standard, dar iată, până la urmă efectul apare. Adică se produce secvenţa terapeutică ca proces, care implică comunicarea şi emoţia. Avem o secvenţă terapeutică acolo, indiferent de conţinutul ei, fiecare cu istoria lui, fiecare cu secvenţa lui, dar, dacă lucrurile se mişca aşa, avem realmente o secvenţă terapeutică.
De aceea nu se poate face terapie, în capul tău, de unul singur, pentru că nu avem secvenţa completă, nu-l avem pe celălalt căruia îi comunicăm şi care ne pune pe noi în mişcare în sensul lăuntric, în sensul profund. Da, este important să redactăm această scrisoare, să fim cu noi înşine, dar este de asemeni extrem de important şi momentul în care o citim celorlalţi. Eu sunt recunoscător pentru că fiecare dintre voi a înţeles să-şi ia angajamentul pentru acest proces.

Unora le-a fost chiar foarte greu să citească această scrisoare către dușmanul interior. A fost un challenge foarte serios. Dar nimeni, n-a mai rămas la fel după ce a redactat şi a citit scrisoarea asta. N-ai cum să mai rămâi la fel, ma refer la cei care s-au implicat cu adevărat, adică au pus acolo sinceritate şi suflet.