Repere ale realităţii

Realitatea însăşi nu este cauză în sine a suferinţei, ca dovadă că una şi aceeaşi situaţie generează reacţii diferite la persoane diferite. Când suferim motivul este că nu acceptăm acea realitate care ne aduce atingere. Identitatea noastră şi viziunea pe care o avem asupra vieţii sunt contrariate iar noi suferim. Aici se află şi cauza multor boli sufleteşti. Realitatea ar trebui să fie altfel. Spre exemplu, nu accept la mine nu ştiu ce slăbiciune! Este o realitate care continuă să rămână acolo, iar eu continui să mă resping şi să trăiesc disociat de mine însumi sperând că acea problemă va dispărea. De cele mai multe ori nu se întâmplă nimic şi astfel voi consacra o stare de disociere şi de conflict. Realitatea ar trebui să fie altfel. Este una dintre convingerile iraţionale şi limitative majore care ne aduc suferinţă şi uneori chiar boală. În fond realitatea este şi uneori pur şi simplu doare. Atât.

Orice absolutizare este o partidă pierdută. Orice perfecţionism sau idealism aşa cum îl înţelegem în mod curent este o partidă pierdută. Nu mă interesează prea mult o bunătate exersată cu dinţii scrâşnind. Prefer să fiu relaxat în gesturile mele de bunătate ştiind că uneori sunt egoist şi acceptând asta. Atunci când sunt bun, sunt bun şi atunci când sunt egoist, sunt egoist. Nu este un etalon, este o realitate. Nu aleg tot timpul să arăt că sunt generos pentru că aş plăti asta cu un preţ de tensiune. Asta este făţărnicie sau, mă rog, superficialitate să mă cred tot timpul bun şi drept.

Nu se poate vorbi despre o spiritualitate autentică fără o terapie profundă, fără integrarea umbrei. În terapia celor care sunt în Biserică se developează frecvent o spiritualitate întemeiată pe proiecţia figurilor parentale. Relaţia cu Dumnezeu a celor în cauză reproduce foarte evident relaţia cu proprii lor părinţi. Spunea cineva care a trăit drama unei despărţiri dureroase de tatăl natural: îmi dau seama că eu nu l-am văzut niciodată pe Dumnezeu în calitate de Tată. Consecinţele au fost enorme în viaţa persoanei pentru că este teribil să trăieşti o viaţă fără tată. Ideea este să mergem dincolo de asta făcând o terapie porfundă pentru că aici suntem într-o zonă de închipuire, este fantasmă, este proiecţie. Nu este o relaţie autentică. Este o zonă a credinţei, dar încă infantilă. Freud în materialismul şi ateismul lui funciar a limitat experienţa credinţei la acest context. Este într-un fel de înţeles pentru că zonele de ateism şi de păgânism sunt multe şi ies uşor în evidenţă. Pentru un om al Credinţei este important să descopere incongruenţele flagrante dintre aceste fenomene şi Adevăr şi astfel încet, încet să le prelucreze. Cu smerenie şi pocăinţă să ne mişcăm de la condiţia omului care l-a creat pe dumnezeu la aceea de om creat de Dumnezeu care este adevărata măsură.