Îmbrăţişarea – o terapie a vieţii cotidiene (4)

Planul fizic înseamnă corp și, desigur că, într-un sens mai elevat, creier. Corpul se poate exprima, la nivel funcțional, în două mari registre: tensiune-acțiune, pe de o parte, și destindere (detentă) sau relaxare pe de altă parte.

În momentul în care ieși din focusul acesta pe acțiune și experimentezi starea de postură, se developează un anumit nivel al tensiunii corporale care este acolo și când acționezi, dar este acoperit de acțiune, el este prins în trendul acțiunii. Când, însă, te-ai oprit din acțiune, poți experia starea de tensiune. Adică îți dai seama: ”Dom’le, cum sunt eu? Relaxat sau tensionat?”

Mulți dintre noi rămânem în tensiune fără să fie cazul, cum ar fi, spre exemplu, atunci când suntem la volan. Nici la volan nu este neapărat să stai așa, încruntat. Te poți relaxa, într-o anumită măsură astfel încât să fii într-un echilibru funcțional, fiziologic, natural. Dar starea de crispare nu dispare, pur și simplu, prin faptul că omul nu mai acționează. Ea ajunge să se exprime ca ceea ce terapia corporală clasică numește ”cuirasă musculară”. Persoana este într-un reflex tensional care este autonom, adică nu mai are legătură cu circumstanța, când a fi în tensiune-acțiune este adaptativ și congruent cu situația.

Nu este firesc, de exemplu, atunci când mă odihnesc să stau cu capul ridicat, ca și cum aș avea o perna. Deci este o tensiune care ține, deja, de o structură, adică de o cuirasă musculară care are în spate un istoric. Istoricul acesta poate să fie decriptat, într-un sens generic, ca emoție reprimată. Adică pentru ca acea emoție să rămână reprimată, eu trebuie s-o îmbrac într-o tensiune. Dacă dau drumul la tensiune, iese și emoția la suprafață, iar eu trebuie să o confrunt. De aceea, în terapia corporală, când tensiunea ajunge la un anumit grad de rigiditate și când introduc corpul într-un demers de terapie și de dezvoltare personală, operez asupra acestui corp, în mod conștient, prin anumite exerciții posturale, prin anumite manevre ale segmentelor corporale și, efectiv, atunci când este cazul, chiar prin anumite manevre la nivelul musculaturii.

Scopul nu este o relaxare ca în masajul obișnuit. Ce se întâmplă după un masaj? Persoana se relaxează. Dar, dacă există un nucleu psihic de tensiune datorită emoțiilor încapsulate, această tensiune psihică va antrena din nou tensiunea somatică astfel încât persoana va ajunge din nou într-o stare de tensiune irațională, adică persoana e tensionată, nu se poate destinde, nu se poate relaxa. Aceasta este o explicație cu caracter general. Tensiunea, însă, poate să fie și localizată.

Aceste stări de tensiune au și o de funcție anestezică, pentru că, dacă în spate e ceva care doare, e o rană, o traumă și, deci, o durere, această tensiune anesteziază, așa cum anesteziază și alcoolul, și zahărul etc. Ca să mă eliberez de această tensiune cu consecințe limitative și care, în sine, este generatoare de disconfort, va fi esențial să operez asupra acestui corp. Miza nu este numaidecât legată de corp, ci de funcția de mediator terapeutic al corpului în raport cu anumite conținuturi emoționale refulate, în raport cu anumite conținuturi cognitive și umbre care sunt, încă, inconștiente și pe care detensionarea sau postura ghidată le poate scoate la suprafață și ele pot intra în câmpul conștiinței și astfel pot fi lucrate într-un sens verbal, cognitiv, rațional, conștient.

Dar, până nu destindem corpul, aceste conținuturi rămân sub pragul conștiinței, astfel că este nevoie, uneori, să mediem aceste procese terapeutice prin intermediul corpului.

Un alt nivel de raportare la corp este prin prisma necesităților lui senzoriale. Putem apela la bonding, spre exemplu, care vine și satisface necesitățile psihosenzoriale ale corpului și care au reverberații și în plan psihic, în starea de bine psihică a persoanei. E un context în care eul persoanei se simte recunoscut, dincolo de experiența senzorială gratificantă. Și, bineînțeles, că luăm corpul în considerare și într-un context legat de buna lui funcționare fiziologică în sine, raportându-ne la nutriție, raportându-ne la odihnă, la mișcare și la tot ceea ce ar putea să însemne un stil de viață care consideră corpul. Astfel, îl considerăm într-un context duhovnicesc, la nivelul a ceea ce spune antropologia creștină despre om, și anume faptul că este trup și suflet, și că înțelegem acest trup și dintr-o perspectivă duhovnicească, ca fiind suport al duhului. Și pentru a fi locaș al Duhului Sfânt, trebuie să întrunească o seamă de calități, condiții de curățenie, de puritate.

Bineînțeles că așa cum vorbim de un trup în sensul fizic și de un trup în sensul calitativ, spiritual, putem vorbi și despre un trup relațional. Cum proiectăm acest corp, acest mediator al psihicului și al duhului, în dinamica fundamentală eu-tu: ce ofer eu celuilalt prin trupul meu, cum mă raportez eu la celălalt prin trupul meu. Pentru că atingerea, mângâierea, pe de o parte, sau agresivitatea, pe de altă parte, sunt manifestări ale trupului. Faptele sunt mediate de trup, iar pe om după faptele lui îl vei cunoaște.

Acest trup se exprimă într-un mod particular la nivel fizic, la nivel spiritual, la nivel relațional și la nivelul funcțiilor personalității. Adică într-un anumit sens se manifestă, să zicem, trupul acțiunii, implicarea trupului într-o atenție concentrată, altfel se exprimă trupul, să zicem, într-o atenție flotantă de tip intuitiv.

De exemplu, Freud își invita pacienții să se întindă pe o canapea. Acesta nu era un gest arbitrar al lui Freud sau nu se gândea că acei burghezi vienezi vin obosiți de la job și să stea și ei întinși un pic, să se mai odihnească, măcar la el în cabinet. Nu, miza era legată de slăbirea tensiunilor, de slăbirea controlului, care e mai puternic în postură verticală decât atunci când te întinzi. Deci persoana, în momentul în care se întinde, intră într-un spațiu al sensibilității și într-un spațiu al intuitivului, deci poate ceva mai ușor să vorbească despre el fără cenzură, să spună tot ce-i trece prin cap. Persoana nu mai are cenzura reflexivului și nu mai are cenzura tensională a corpului, se relaxează. Asta era miza lui Freud când le spunea să se întindă pe canapea.

Deci avem un corp cu multiple funcții. Este important să înțelegem această, această teritorialitate și această specificitate a corpului, pentru ca eul să-l poată cu adevărat gestiona, într-un mod adecvat, folositor. Adică astfel încât corpul să nu escaladeze eul, să nu-l scoată din joc și să preia el controlul, ci, dimpotrivă, eul să poată să stăpânească acest corp și să-l poată gestiona într-un mod constructiv, într-un mod viabil, într-un mod adaptativ. Cum spun părinții tradiției, ”corpul este o bună slugă, dar un rău stăpân”.

Iarăși este problematic atunci când trupul e atât de greu, atât de copleșit, încât eul nu se poate urni cu el din pat, adică eul este tras în jos de această dominație a trupului căzut într-o stare de inerție și șoc. Așa cum există și varianta în care corpul nu se oprește din mișcare, nu se oprește din acțiune, deci eul este escaladat de acest trup al acțiunii. Este important să-l aducem într-o zonă de înțelegere și de gestiune, practic să avem cu el o relație de colaborare.

Orice terapie viabilă, orice proces viabil de creștere personală consideră corpul. Suntem trup și suflet, prin urmare nu putem să ignorăm o parte a ființei noastre.

Dincolo de acest corp al tensiunii, în mod firesc, ar trebui să descoperim corpul destinderii, dar, dacă noi avem, la nivelul eului condiționat, conflictual, un conținut emoțional pe care nu vrem să ni-l asumăm, să-l integrăm și să-l procesăm, atunci tensiunea nu pleacă. Vestea bună este că putem lucra aceste stări de tensiune, așa cum și un corp aflat într-o stare de lipsă de tonus poate să fie activat, poate să fie pus în postură și poate să fie pus în tensiune și acțiune.

De multe ori trăim aici, la nivelul senzațiilor, un amalgam de simptome care ajung pe mâna doctorilor, deși, să zicem, cu zece metanii pe zi, le-am rezolva, pur și simplu. Boli din acestea, de trai bun, cum se spune. Multe boli de trai bun pot fi rezolvate doar printr-o trecere conștientă și atentă de la corpul destinderii, de la corpul senzorial, din spațiul acesta viscero-senzitiv suprainvestit, către un spațiu de tensiune-acțiune, cu scopul de a crea un tonus, un echilibru între tensiune-acțiune și senzație-destindere, un echilibru între viscero-senzitiv și musculo-tensional și volitiv.

Și asta se exprimă ca tonus echilibrat al corpului. Mă pot mișca spre tensiune sau spre destindere într-un mod flexibil, în funcție de situația în care mă aflu. Și este vorba de posibilitatea unei mișcări într-un mod gradualizat. Din păcate sunt persoane care țin tensiunea până la un punct, după care se prăbușesc. Adică din tensiune nu intră în destindere, ci în șoc. Astfel, sunt persoane care muncesc mult, se suprasolicită, merg până la un prag, slavă Domnului, nu fac infarct, dar cad. Altfel spus, corpul și psihicul își iau niște măsuri de precauție. Și sigur că această stare de colaps, să zicem așa, se poate proiecta și la nivelul vieții personale, la nivelul vieții sociale, la nivelul vieții profesionale.

Uneori, trecem prin acest colaps. Adică sunt stări de cădere și nu o luăm la vale încetișor și să intrăm într-o tranziție ușurel-ușurel (Îmi dau eu seama că viața aceasta are nevoie de o înnoire și trebuie să mă repoziționez). Nu, persoana cade. Și poate să cadă prin prisma unui incident profesional, poate să cadă prin prisma unui incident personal, poate să cadă prin prisma unui incident spiritual sau să cadă prin prisma unui incident somatic, cum ar fi o boală. Poate să cadă în multe feluri.

Desigur că va fi important să devii conștient de această stare de tensiune și să începi să lucrezi cu ea. Însă a lăsa controlul înseamnă să intru, în mod automat, într-un spațiu de vulnerabilitate pentru că tolerarea vulnerabilității este o pârghie a vindecării. Adică dacă eu nu-mi tolerez vulnerabilitatea, n-am cum să mă vindec. Pentru că acolo, în spațiul acela de vulnerabilitate şi sensibilitate, unde devin conștient și de emoțiile dezagreabile, acolo este creuzetul vindecării, acolo încep procesele de vindecare.

Bondingul, atât ca exercițiu cotidian, cât și ca practică terapeutică, mă aduce în acest spațiu și îmi propune o reașezare a temeiurilor.

Va urma…
Urmăriţi conferinţa STAREA DE BINE