Scrisoare de dragoste către dușmanul meu interior. Un exerciţiu de integrare a umbrei (4) – VIDEO

Transcrieri din seria seminariilor ‘Măiastra’

Viaţa nu este doar o succesiune de evenimente, ci mai ales o succesiune de semnificaţii.
Nu atât evenimentele vieţii ne fac fericiţi sau nefericiţi, cât mai ales semnificaţia vieţii, sensul acesteia.
Daniel Fusărea

Există uneori o anumită ură de sine şi de aceea oamenii ajung să se întoarcă împotriva lor într-un mod absurd, într-un mod iraţional, îşi fac rău atât la nivel personal, cât şi la nivelul colectivităţii. Dezvoltă atitudini pe care încearcă să le impună, împotriva unei vieţi fireşti, normale. Se luptă împotriva credinţei de exemplu, se luptă împotriva unor relaţii fireşti între oameni promovând uneori aberaţiile relaţionale ca fiind expresii ale normalităţii. În spatele acestor curente nu poate să fie altceva decât o profundă ură de sine şi o profundă alienare. Iar unii încearcă să construiască la nivel logic, la nivelul raţional, argumente pentru a susţine aceste curente. În pofida acestor demersuri, ele sunt în mod vădit aberaţii.
În fiecare dintre noi există un duşman interior şi invitaţi suntem să ni-l facem prieten, nu să-l ucidem, pentru că asta înseamnă să ne ucidem pe noi înşine. Dacă stomacul tău devine duşmanul tău şi tu te hotărăşti să-l termini, atunci vei muri. Dacă ai o anumită identitate indiscutabilă, să zicem calitatea de român, sau calitatea de femeie sau de bărbat şi nu poţi asuma această dimensiune a fiinţei tale, atunci te vei aliena. Sigur că există aspecte particulare legate de acest duşman interior, de exemplu, cum îşi face freza, dar esenţialul este legat pur şi simplu de el ca întreg, format dintr-o diversitate de componente, care dau măsura şi lămuresc conflictele mai specifice pe care le are fiecare dintre noi. Nu pot să nu constat că există o anumită rezistenţă de a lucra, de a sta la masă cu acest duşman interior. Până nu ajungem să stăm la masă şi să ne împăcăm cu el şi să-i dăm dreptul la existenţă, noi vom continua să trăim în conflict şi vom continua să ne văităm că viaţa noastră este nasoală. Adică noi vrem ca viaţa noastră să fie bună, dar nu facem ceea ce este esenţial ca viaţa noastră să fie bună. Vrem ca Popescu să ne salute, dar noi pe dinăuntru îi purtăm sâmbetele şi atunci de ce ne-ar saluta?! Vrem să ne respecte copiii noştri, dar noi nu le-am arătat niciodată că-i acceptăm şi că-i iubim aşa cum sunt, şi atunci de ce ne-ar asculta?! De ce ar asculta de cineva care nu este capabil să arate dragoste? Este o logică simplă în spatele acestor lucruri. Cum aş putea eu să integrez simpatia şi empatia voastră faţă de mine dacă eu faţă de mine nu am simpatie şi empatie?! Este necesar să exersăm congruenţa. Viaţa nu înseamnă doar perfecţionare, viaţa înseamnă şi acceptare.

Scrisoare de dragoste către duşmanul meu interior

Este un exerciţiu care implică sinceritatea în primul rând, iar sinceritatea este baza vindecării, ingredientul numărul unu. Disocierea aceasta de eul lăuntric este un mod de a ne înstrăina de noi înşine, iar prin el ne întoarcem la noi înşine. Frustrarea în general se datorează acestei despărţiri de sine, care se proiectează în exterior, în mediu, în relaţia noastră cu ceilalţi. Nu mai este loc de reproş, nu mai este loc de acuzaţie, luăm la cunoştinţă pur şi simplu de drama noastră care este întotdeauna interioară, nu o mai proiectăm în afară, nu o mai atribuim celorlalţi, ci ne-o asumăm ca fiind a noastră şi în interiorul nostru. Doar aşa putem să începem un proces de vindecare profundă.

Orice vindecare profundă este dincolo de acuzaţie şi de îndreptăţire. Adică nu este nimeni de vină pentru drama mea interioară şi, de asemeni nu am nicio îndreptăţire să fac acele lucruri care au caracter discutabil din punct de vedere etic, din punct de vedere moral. Pur şi simplu sunt chemat să-mi asum răspunderea într-un mod integral. De fapt este vorba şi de o terapie a sincerităţii, dar în acelaşi timp şi o terapie a responsabilităţii. Şi eu le percep ca fiind faţetele aceleaşi monede, pentru că nu poţi să fii responsabil fără să fii sincer şi, de asemeni, nu poţi să fii cu adevărat sincer fără să fii responsabil când este vorba de tine însuţi.

Sigur că există un soi de sinceritate în cinism, dar consecinţele cinismului sunt rele, nu sunt bune, nu vindecă, dimpotrivă, menţine persoana într-un soi de anestezie faţă de propria suferinţă şi este o aparenţă de sinceritate şi de autenticitate în cinism. Este o pseudo-sinceritate. Însă, evident, asta este doar o secvenţă analitică, ceea ce este cu adevărat important este experienţa vie pe care fiecare dintre noi o trăieşte atunci când face exerciţiul.

Exerciţiul, are două etape, o etapă în care redactăm scrisoarea, care etapă are în general nişte preliminarii, pot fi nişte zile de reflecţie, sau nişte momente de trăire şi de flux atunci când o redactăm, sau nişte clarificări pe care le putem avea în solitudine, atunci când concepem scrisoarea, iar al doilea moment este atunci când o citim.

Spre exemplu, aseară o colegă de-a voastră a citit la grupul de dezvoltare o scrisoare şi pe măsură ce o citea a izbucnit în plâns şi a intrat într-un mic travaliu care a făcut-o să spună mai multe despre ea, să fie mai conectată la sine şi să aibă ceva curaj să se exprime, lucru pe care nu l-a făcut vreme de un an de zile de când vine la acest grup. Dar lucrurile s-au pus în mişcare odată cu această scrisoare. Trăiri pe care nu le-a avut de exemplu, atunci când a redactat-o, au izbucnit atunci când a citit scrisoarea. Sigur că nu este un standard, dar iată, până la urmă efectul apare. Adică se produce secvenţa terapeutică ca proces, care implică comunicarea şi emoţia. Avem o secvenţă terapeutică acolo, indiferent de conţinutul ei, fiecare cu istoria lui, fiecare cu secvenţa lui, dar, dacă lucrurile se mişca aşa, avem realmente o secvenţă terapeutică.
De aceea nu se poate face terapie, în capul tău, de unul singur, pentru că nu avem secvenţa completă, nu-l avem pe celălalt căruia îi comunicăm şi care ne pune pe noi în mişcare în sensul lăuntric, în sensul profund. Da, este important să redactăm această scrisoare, să fim cu noi înşine, dar este de asemeni extrem de important şi momentul în care o citim celorlalţi. Eu sunt recunoscător pentru că fiecare dintre voi a înţeles să-şi ia angajamentul pentru acest proces.

Unora le-a fost chiar foarte greu să citească această scrisoare către dușmanul interior. A fost un challenge foarte serios. Dar nimeni, n-a mai rămas la fel după ce a redactat şi a citit scrisoarea asta. N-ai cum să mai rămâi la fel, ma refer la cei care s-au implicat cu adevărat, adică au pus acolo sinceritate şi suflet.

Scrisoarea a patra

Scrisoarea a doua către dușmanul meu interior – scrisoare de recunoaștere a identității uitate.
Ca să te regăsesc, mă vad în pielea unui arheolog, care cu entuziasm în suflet, începe să sape acolo unde știe că va găsi comori de mare preț acoperite de capriciile timpului, aparținând neamului său, cu mult timp în urmă, dar care au fost uitate abandonate și părăsite de norodul care a înfruntat intemperiile. Cu toate că au fost abandonate, s-au păstrat în legende în care le este ilustrată bogăția și frumusețea. Legende care au dăinuit veacuri întregi, povestite cu voce caldă și șoptite la gura sobei de către bunici nepoților. Legende pe care doar bătrânii senini, copiii curați și părinții romantici mai puneau preț.

Așa au dăinuit secole întregi, ca o ceață la periferiile unui oraș aglomerat și agitat, care-și măsura și optimiza performanțele. Un oraș în care lumea serioasă nu are timp de pierdut, un oraș în care lumea aleargă, se împinge, bodogăne și e supărată pentru că ceilalți îi incomodează și-i încetinesc din construcția epocii de aur. Și uite așa s-a țesut pânza timpului, o epocă de aur, după epoca de aur, fiecare cu grozăviile ei și cu hatârurile ei, însă, legenda a rămas purtată de glasurile bătrânilor senini și de privirile strălucitoare ale copiilor. Și așa, arheologul nostru, fiind nițel copil și un pic poet romantic și sensibil a ieșit din oraș și s-a înfundat în căutarea locului despre care vorbeam, legendele făcute de la capătul curcubeului, unde stau îngropate comorile pe care neamul le-a dat uitării. Și uite așa am ajuns să descopar eu că am trecut de la seninătatea copilului la încruntare, la îndârjire, la intransigență, la îngrijorare, la obsesii ipohondrice, la stări interioare mizerabile, la încleștare și rigiditate. Iar în această trecere, am rupt bucăți din mine, fără să știu ce fac sau încotro mă îndrept. Am ieșit cu îndrăzneală de sub acoperamântul tatălui meu și din gospodăria familiei, bătând nerăbdator din picior cerându-mi partea și plecând în lume plin de trufie și pornind să descopăr lumea, fără restricțiile familiei și învățăturile cuvântului creștin.

Astfel am îmbrățișat cu deschidere și fără vreun filtru al discernământului toate cele care mi-au venit înainte. Nu m-am ferit să mă mânjesc și să mă afund în hățișul păcatelor de câe ori am avut ocazia. Biserica a devenit pentru mine imaginea unei fosile de care mă miram că mai există. Monahii îi vedeam ca pe niște dezaxați care nu puteau face față exigențelor sociale. S-au retras în mănăstiri, în păduri și mai aveau și tupeul să ne spună nouă cum să trăim. Sigur că această ruptură de realitate a accentuat ruptura mea față de mine, a amplificat necunoașterea a ceea ce sunt. Mi-am creat o imagine a personalității după felul în care mintea mea a încurcat înțelegerea asupra societății. M-am debarasat de ceea ce mi-era incomod în mine și în trecutul meu. Le-am dat de-o-parte și le-am pus capac, le-am făcut umbre de parcă eu știam mai bine ce trebuia să fiu eu. Să-l corectez până și pe Dumnezeu care a greșit atunci când m-a făcut sensibil, sau mucos sau mai știu eu cum. La ce hal de gândire am ajuns, cum aș putea eu să fiu împăcat și senin când îmi canalizam energia în a mă face pe mine altfel, a mă îmbunătăți măcar puțin, o trăsătură sau două, de-alea nasoale, indezirabile, de care majoritatea se feresc, să zicem ticăloșia, sau invidia, sau lăcomia. Parcă din astea trăia invidia mea, cu dispreț cel mai tare. O. e invidios. Cine, eu? Nu se poate! Pai tot eu sunt și invidiosul. Dar ce, m-am bucurat mereu la reușitele celor din jur? Nu am vrut niciodată să fiu în locul cuiva care a reușit mai bine ca mine? Eventual fără muncă, fără strădania sau talentul lui, o notă mai mare, un proiect reușit, o gagică mai mișto? Și iată că l-am gasit și pe O. cel invidios și nu prin vecini, ci aici în mine. Ăsta e modelul – mă gandesc, practica însă ne omoară.

Și cum va fi O. cel invidios 30-40 de ani mai la vale, după tras la croșet o bucată de vreme? Pai cum să fie, tot invidios. Numai că nădăjduiesc, ceva mai tolerant și mai înțelegător cu semenii care arată aceeași neputință și de va mai trăi pe atunci, vorba bunicilor, cu care m-am contrariat foarte tare când eram mic și chiar și după ce am mai crescut. Mi se părea ciudat cum să spui iarna: de-om trăi la primăvară vom pune în grădină cutare plantă?! Sau cealaltă variantă: cine va trăi la primăvară, va pune în grădină cutare și cutare. Iată ce rânduială aveau în inimă bunicii mei. Toți cei 3 pe care i-am cunoscut. Țărani care practicau agricultura de subzistență după pricepere și puteri, neîngrijorându-se de cincinale sau de epocile de aur prin care au trecut, însă având grijă să-mi spună legendele despre comori, să-mi dea dragoste din belșug și să mă ducă la biserica satului din vârful dealului. Am avut o copilărie frumoasă înainte de a fugi de acasă și de a mă face șofer de tanc, de a mă rupe de mine însumi și de dragoste și de valorile familiei.
Eu sunt cel care a fugit și de mine și de voi, eu sunt fiul risipitor. Vreau să mă întorc către mine și către voi, să-mi cer iertare de la mine și de la voi și să vă iubesc cum știu că și voi mă iubiți și m-ați iubit în tot acest timp cât am fost plecat de acasă. Și mă întorc smerindu-mi ifosele protocolare, îl voi găsi și pe O. cel lăsat în urmă și în umbră. O. cel căruia nu mai îmi vine să-i zic dușman.
O..

Va urma…

Conferinţa ‘Procesul integrării umbrei’