Scrisoare de dragoste către dușmanul meu interior. Un exerciţiu de integrare a umbrei (5)

Transcrieri din seria seminariilor ‘Măiastra’

Viaţa nu este doar o succesiune de evenimente, ci mai ales o succesiune de semnificaţii.
Nu atât evenimentele vieţii ne fac fericiţi sau nefericiţi, cât mai ales semnificaţia vieţii, sensul acesteia.
Daniel Fusărea

Există uneori o anumită ură de sine şi de aceea oamenii ajung să se întoarcă împotriva lor într-un mod absurd, într-un mod iraţional, îşi fac rău atât la nivel personal, cât şi la nivelul colectivităţii. Dezvoltă atitudini pe care încearcă să le impună, împotriva unei vieţi fireşti, normale. Se luptă împotriva credinţei de exemplu, se luptă împotriva unor relaţii fireşti între oameni promovând uneori aberaţiile relaţionale ca fiind expresii ale normalităţii. În spatele acestor curente nu poate să fie altceva decât o profundă ură de sine şi o profundă alienare. Iar unii încearcă să construiască la nivel logic, la nivelul raţional, argumente pentru a susţine aceste curente. În pofida acestor demersuri, ele sunt în mod vădit aberaţii.
În fiecare dintre noi există un duşman interior şi invitaţi suntem să ni-l facem prieten, nu să-l ucidem, pentru că asta înseamnă să ne ucidem pe noi înşine. Dacă stomacul tău devine duşmanul tău şi tu te hotărăşti să-l termini, atunci vei muri. Dacă ai o anumită identitate indiscutabilă, să zicem calitatea de român, sau calitatea de femeie sau de bărbat şi nu poţi asuma această dimensiune a fiinţei tale, atunci te vei aliena. Sigur că există aspecte particulare legate de acest duşman interior, de exemplu, cum îşi face freza, dar esenţialul este legat pur şi simplu de el ca întreg, format dintr-o diversitate de componente, care dau măsura şi lămuresc conflictele mai specifice pe care le are fiecare dintre noi.

Nu pot să nu constat că există o anumită rezistenţă de a lucra, de a sta la masă cu acest duşman interior. Până nu ajungem să stăm la masă şi să ne împăcăm cu el şi să-i dăm dreptul la existenţă, noi vom continua să trăim în conflict şi vom continua să ne văităm că viaţa noastră este nasoală. Adică noi vrem ca viaţa noastră să fie bună, dar nu facem ceea ce este esenţial ca viaţa noastră să fie bună. Vrem ca Popescu să ne salute, dar noi pe dinăuntru îi purtăm sâmbetele şi atunci de ce ne-ar saluta?! Vrem să ne respecte copiii noştri, dar noi nu le-am arătat niciodată că-i acceptăm şi că-i iubim aşa cum sunt, şi atunci de ce ne-ar asculta?! De ce ar asculta de cineva care nu este capabil să arate dragoste? Este o logică simplă în spatele acestor lucruri. Cum aş putea eu să integrez simpatia şi empatia voastră faţă de mine dacă eu faţă de mine nu am simpatie şi empatie?! Este necesar să exersăm congruenţa. Viaţa nu înseamnă doar perfecţionare, viaţa înseamnă şi acceptare.

Scrisoare de dragoste către duşmanul meu interior
Este un exerciţiu care implică sinceritatea în primul rând, iar sinceritatea este baza vindecării, ingredientul numărul unu. Disocierea aceasta de eul lăuntric este un mod de a ne înstrăina de noi înşine, iar prin el ne întoarcem la noi înşine. Frustrarea în general se datorează acestei despărţiri de sine, care se proiectează în exterior, în mediu, în relaţia noastră cu ceilalţi. Nu mai este loc de reproş, nu mai este loc de acuzaţie, luăm la cunoştinţă pur şi simplu de drama noastră care este întotdeauna interioară, nu o mai proiectăm în afară, nu o mai atribuim celorlalţi, ci ne-o asumăm ca fiind a noastră şi în interiorul nostru. Doar aşa putem să începem un proces de vindecare profundă.

Orice vindecare profundă este dincolo de acuzaţie şi de îndreptăţire. Adică nu este nimeni de vină pentru drama mea interioară şi, de asemeni nu am nicio îndreptăţire să fac acele lucruri care au caracter discutabil din punct de vedere etic, din punct de vedere moral. Pur şi simplu sunt chemat să-mi asum răspunderea într-un mod integral. De fapt este vorba şi de o terapie a sincerităţii, dar în acelaşi timp şi o terapie a responsabilităţii. Şi eu le percep ca fiind faţetele aceleaşi monede, pentru că nu poţi să fii responsabil fără să fii sincer şi, de asemeni, nu poţi să fii cu adevărat sincer fără să fii responsabil când este vorba de tine însuţi.

Sigur că există un soi de sinceritate în cinism, dar consecinţele cinismului sunt rele, nu sunt bune, nu vindecă, dimpotrivă, menţine persoana într-un soi de anestezie faţă de propria suferinţă şi este o aparenţă de sinceritate şi de autenticitate în cinism. Este o pseudo-sinceritate. Însă, evident, asta este doar o secvenţă analitică, ceea ce este cu adevărat important este experienţa vie pe care fiecare dintre noi o trăieşte atunci când face exerciţiul.

Exerciţiul, are două etape, o etapă în care redactăm scrisoarea, care etapă are în general nişte preliminarii, pot fi nişte zile de reflecţie, sau nişte momente de trăire şi de flux atunci când o redactăm, sau nişte clarificări pe care le putem avea în solitudine, atunci când concepem scrisoarea, iar al doilea moment este atunci când o citim.

Spre exemplu, aseară o colegă de-a voastră a citit la grupul de dezvoltare o scrisoare şi pe măsură ce o citea a izbucnit în plâns şi a intrat într-un mic travaliu care a făcut-o să spună mai multe despre ea, să fie mai conectată la sine şi să aibă ceva curaj să se exprime, lucru pe care nu l-a făcut vreme de un an de zile de când vine la acest grup. Dar lucrurile s-au pus în mişcare odată cu această scrisoare. Trăiri pe care nu le-a avut de exemplu, atunci când a redactat-o, au izbucnit atunci când a citit scrisoarea. Sigur că nu este un standard, dar iată, până la urmă efectul apare. Adică se produce secvenţa terapeutică ca proces, care implică comunicarea şi emoţia. Avem o secvenţă terapeutică acolo, indiferent de conţinutul ei, fiecare cu istoria lui, fiecare cu secvenţa lui, dar, dacă lucrurile se mişca aşa, avem realmente o secvenţă terapeutică.
De aceea nu se poate face terapie, în capul tău, de unul singur, pentru că nu avem secvenţa completă, nu-l avem pe celălalt căruia îi comunicăm şi care ne pune pe noi în mişcare în sensul lăuntric, în sensul profund. Da, este important să redactăm această scrisoare, să fim cu noi înşine, dar este de asemeni extrem de important şi momentul în care o citim celorlalţi. Eu sunt recunoscător pentru că fiecare dintre voi a înţeles să-şi ia angajamentul pentru acest proces.

Unora le-a fost chiar foarte greu să citească această scrisoare către dușmanul interior. A fost un challenge foarte serios. Dar nimeni, n-a mai rămas la fel după ce a redactat şi a citit scrisoarea asta. N-ai cum să mai rămâi la fel, ma refer la cei care s-au implicat cu adevărat, adică au pus acolo sinceritate şi suflet.

Scrisoarea a cincea

Draga mea, ești de mult timp cu mine, de o viață aș putea spune, dar nu am știut de existența ta. Am devenit conștientă de prezența ta de ceva vreme, de când am început să te văd reflectându-te în diverse ipostaze, peste tot în jurul meu. A fost o mare uimire să te descopăr și mi-a luat mult timp să înțeleg cine ești și mai ales că ești parte din mine, dar o dată ce am priceput acest lucru, viața mea a devenit o idee mai ușoară. Cred că prima dată când te-am văzut cu claritate a fost acum câțiva ani, când am făcut “greșeala” să mă îndrăgostesc de cineva total nepotrivit pentru mine și am trăit pentru prima dată intens clasicul conflict între rațiune și simțire. Și tot atunci am trăit și prima mea stare de eliberare, dându-ți voie să exiști și să ieși din umbră, să strigi în gura mare ceea ce simți, să fii vulnerabilă, să-ți fie rușine pentru ceea ce ești și pentru ceea ce simți și pentru alegerea greșită pe care ai făcut-o. Și tot atunci, într-un fel, ți-am scris prima scrisoare de dragoste, dându-mi voie să-i scriu unui bărbat, total nepotrivit pentru mine, despre ceea ce simt pentru el. A fost prima oară când ți-am întins mâna, iar fericirea și eliberarea pe care le-am trăit au fost copleșitoare.

Apoi am continuat să fac ceea ce făcusem dintotdeauna, te-am uitat, sau, mai mult, am continuat să fug de tine spre orizonturi care mie mi se păreau luminoase și pline de promisiuni, avântându-mă fie în munca mea de dezvoltare personală și spirituală, fie în cultivarea noilor mele relații de prietenie, fie a fi mereu la dispoziția prietenilor cu un sfat, sau doar ascultându-i, fie în a socializa, fie în a călători în lung și-n lat, fie a învăța lucruri noi din diverse domenii, fie a vedea toate filmele, concertele și spectacolele posibile, fie în a-mi cultiva hobby-urile sau în a-mi plănui la nesfărșit fiecare clipă, fiecare sfârșit de săptămână sau vacanță pentru a nu rămâne singură cu tine, pentru a deveni „cea mai cea”, până am obosit și am rămas secătuită de orice vlagă sau dorință de a mai face tot ceea ce făceam, pentru că totul părea lipsit de sens. Fuga mea era inutilă. Oriunde m-as fi întors tot de tine dădeam. Oricât te-aș fi respins tot spre mine veneai. Așa că m-am oprit și, pentru un timp, m-am așezat lângă tine și ți-am dat din nou voie să vorbești, așa cum mai făcusem.

De data asta mi-ai spus mai multe și am înțeles mai multe și am făcut mai mult decât să-ți întind mâna – te-am privit și am văzut un copil alungat de acasă, înfricoșat, sălbăticit și neîncrezător căruia i-am redeschis ușa ferecată de atâta timp și i-am permis să intre în spațiul cald al inimii mele, te-am mângâiat, te-am ținut în brațe și te-am asigurat că nu te voi mai alunga niciodată. Am trăit pentru un timp un sentiment de pace și eliberare, dar se pare că am adormit și am uitat din nou de tine și te-am scăpat din brațe. Tu ai încercat să mă trezești și astfel ai reînceput lupta aprigă pentru că a trebuit să mă scuturi, să tragi de mine, să plângi și să urli, să te înfurii, să-mi reproșezi, să mă acuzi. Iar eu am ripostat mereu nerecunoscându-te și punându-te din nou în lanțuri, înghesuindu-te în colțul tău întunecat, strângând din dinți, neascultându-ți strigătele, durerea și furia, astupându-mi urechile și ochii ca să nu mai aud și să nu mai văd, urlând la tine și acuzându-te și reproșându-ți tot ceea ce-mi merge prost în viața mea.

Și iată-mă din nou, sleită de puteri, am ajuns din nou și-ți spun că am obosit și că depun armele și că, la fel ca și tine, sunt confuză. Și la fel ca și tine îmi este frică, îmi este rușine, mă simt vinovată, mă doare, sunt furioasă și nu mai am cuvinte mari la mine și nici ironii și nici predici în buzunar. Și nici analize nesfârșite nu-mi mai vin în minte. Nu mai am chef și nici putere să plănuiesc nimic și nici destinații exotice spre care să plec, nici petreceri de organizat, nici filme de văzut, nici prieteni de întărit, sau sfaturi de dat și nici orizonturi luminoase și promițătoare spre care să mă uit. Am nevoie însă să-ți spun că-mi pare rău că te-am abandonat de atâtea ori și pentru că mi-am încălcat promisiunile și să-mi cer iertare pentru asta. Și să-ți mulțumesc că m-ai trezit, chiar și așa în mod brutal atunci când am adormit și pentru pacea și bucuria pe care le-am trăit acceptându-te și în ultimul rând, am nevoie de o îmbrățișare, așa că-mi desfac brațele larg pentru a te îmbrățișa, așteptând în același timp îmbrățișarea ta, pentru a deveni una. D.

Va urma…

Conferinţa ‘Procesul integrării umbrei’

Seminarul “Comunicare şi dezvoltare personală”, București, din 14 ianuarie
Seminarul “Procesul Înnoirii Minții”, București, 19 și 26 ianuarie
Ateliere de dezvoltare personală
Coaching individual
Cărţile pot fi comandate la tel. 0722.716.075 (apel sau mesaj)

Ganduri pentru innoirea vietii - poza

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *