Scrisoare de dragoste către dușmanul meu interior. Un exerciţiu de integrare a umbrei (6)

Transcrieri din seria seminariilor ‘Măiastra’

Viaţa nu este doar o succesiune de evenimente, ci mai ales o succesiune de semnificaţii.
Nu atât evenimentele vieţii ne fac fericiţi sau nefericiţi, cât mai ales semnificaţia vieţii, sensul acesteia.
Daniel Fusărea

Există uneori o anumită ură de sine şi de aceea oamenii ajung să se întoarcă împotriva lor într-un mod absurd, într-un mod iraţional, îşi fac rău atât la nivel personal, cât şi la nivelul colectivităţii. Dezvoltă atitudini pe care încearcă să le impună, împotriva unei vieţi fireşti, normale. Se luptă împotriva credinţei de exemplu, se luptă împotriva unor relaţii fireşti între oameni promovând uneori aberaţiile relaţionale ca fiind expresii ale normalităţii. În spatele acestor curente nu poate să fie altceva decât o profundă ură de sine şi o profundă alienare. Iar unii încearcă să construiască la nivel logic, la nivelul raţional, argumente pentru a susţine aceste curente. În pofida acestor demersuri, ele sunt în mod vădit aberaţii.
În fiecare dintre noi există un duşman interior şi invitaţi suntem să ni-l facem prieten, nu să-l ucidem, pentru că asta înseamnă să ne ucidem pe noi înşine. Dacă stomacul tău devine duşmanul tău şi tu te hotărăşti să-l termini, atunci vei muri. Dacă ai o anumită identitate indiscutabilă, să zicem calitatea de român, sau calitatea de femeie sau de bărbat şi nu poţi asuma această dimensiune a fiinţei tale, atunci te vei aliena. Sigur că există aspecte particulare legate de acest duşman interior, de exemplu, cum îşi face freza, dar esenţialul este legat pur şi simplu de el ca întreg, format dintr-o diversitate de componente, care dau măsura şi lămuresc conflictele mai specifice pe care le are fiecare dintre noi.

Nu pot să nu constat că există o anumită rezistenţă de a lucra, de a sta la masă cu acest duşman interior. Până nu ajungem să stăm la masă şi să ne împăcăm cu el şi să-i dăm dreptul la existenţă, noi vom continua să trăim în conflict şi vom continua să ne văităm că viaţa noastră este nasoală. Adică noi vrem ca viaţa noastră să fie bună, dar nu facem ceea ce este esenţial ca viaţa noastră să fie bună. Vrem ca Popescu să ne salute, dar noi pe dinăuntru îi purtăm sâmbetele şi atunci de ce ne-ar saluta?! Vrem să ne respecte copiii noştri, dar noi nu le-am arătat niciodată că-i acceptăm şi că-i iubim aşa cum sunt, şi atunci de ce ne-ar asculta?! De ce ar asculta de cineva care nu este capabil să arate dragoste? Este o logică simplă în spatele acestor lucruri. Cum aş putea eu să integrez simpatia şi empatia voastră faţă de mine dacă eu faţă de mine nu am simpatie şi empatie?! Este necesar să exersăm congruenţa. Viaţa nu înseamnă doar perfecţionare, viaţa înseamnă şi acceptare.

Scrisoare de dragoste către duşmanul meu interior
Este un exerciţiu care implică sinceritatea în primul rând, iar sinceritatea este baza vindecării, ingredientul numărul unu. Disocierea aceasta de eul lăuntric este un mod de a ne înstrăina de noi înşine, iar prin el ne întoarcem la noi înşine. Frustrarea în general se datorează acestei despărţiri de sine, care se proiectează în exterior, în mediu, în relaţia noastră cu ceilalţi. Nu mai este loc de reproş, nu mai este loc de acuzaţie, luăm la cunoştinţă pur şi simplu de drama noastră care este întotdeauna interioară, nu o mai proiectăm în afară, nu o mai atribuim celorlalţi, ci ne-o asumăm ca fiind a noastră şi în interiorul nostru. Doar aşa putem să începem un proces de vindecare profundă.

Orice vindecare profundă este dincolo de acuzaţie şi de îndreptăţire. Adică nu este nimeni de vină pentru drama mea interioară şi, de asemeni nu am nicio îndreptăţire să fac acele lucruri care au caracter discutabil din punct de vedere etic, din punct de vedere moral. Pur şi simplu sunt chemat să-mi asum răspunderea într-un mod integral. De fapt este vorba şi de o terapie a sincerităţii, dar în acelaşi timp şi o terapie a responsabilităţii. Şi eu le percep ca fiind faţetele aceleaşi monede, pentru că nu poţi să fii responsabil fără să fii sincer şi, de asemeni, nu poţi să fii cu adevărat sincer fără să fii responsabil când este vorba de tine însuţi.

Sigur că există un soi de sinceritate în cinism, dar consecinţele cinismului sunt rele, nu sunt bune, nu vindecă, dimpotrivă, menţine persoana într-un soi de anestezie faţă de propria suferinţă şi este o aparenţă de sinceritate şi de autenticitate în cinism. Este o pseudo-sinceritate. Însă, evident, asta este doar o secvenţă analitică, ceea ce este cu adevărat important este experienţa vie pe care fiecare dintre noi o trăieşte atunci când face exerciţiul.

Exerciţiul, are două etape, o etapă în care redactăm scrisoarea, care etapă are în general nişte preliminarii, pot fi nişte zile de reflecţie, sau nişte momente de trăire şi de flux atunci când o redactăm, sau nişte clarificări pe care le putem avea în solitudine, atunci când concepem scrisoarea, iar al doilea moment este atunci când o citim.

Spre exemplu, aseară o colegă de-a voastră a citit la grupul de dezvoltare o scrisoare şi pe măsură ce o citea a izbucnit în plâns şi a intrat într-un mic travaliu care a făcut-o să spună mai multe despre ea, să fie mai conectată la sine şi să aibă ceva curaj să se exprime, lucru pe care nu l-a făcut vreme de un an de zile de când vine la acest grup. Dar lucrurile s-au pus în mişcare odată cu această scrisoare. Trăiri pe care nu le-a avut de exemplu, atunci când a redactat-o, au izbucnit atunci când a citit scrisoarea. Sigur că nu este un standard, dar iată, până la urmă efectul apare. Adică se produce secvenţa terapeutică ca proces, care implică comunicarea şi emoţia. Avem o secvenţă terapeutică acolo, indiferent de conţinutul ei, fiecare cu istoria lui, fiecare cu secvenţa lui, dar, dacă lucrurile se mişca aşa, avem realmente o secvenţă terapeutică.
De aceea nu se poate face terapie, în capul tău, de unul singur, pentru că nu avem secvenţa completă, nu-l avem pe celălalt căruia îi comunicăm şi care ne pune pe noi în mişcare în sensul lăuntric, în sensul profund. Da, este important să redactăm această scrisoare, să fim cu noi înşine, dar este de asemeni extrem de important şi momentul în care o citim celorlalţi. Eu sunt recunoscător pentru că fiecare dintre voi a înţeles să-şi ia angajamentul pentru acest proces.

Unora le-a fost chiar foarte greu să citească această scrisoare către dușmanul interior. A fost un challenge foarte serios. Dar nimeni, n-a mai rămas la fel după ce a redactat şi a citit scrisoarea asta. N-ai cum să mai rămâi la fel, ma refer la cei care s-au implicat cu adevărat, adică au pus acolo sinceritate şi suflet.

Scrisoarea a şasea

Dragă duşman interior, îmi este greu să scriu, am mai încercat dar nu am reuşit să duc la bun sfârşit scrisoarea. Am atâtea să-ţi spun dar atât de amestecate, încât nu am ajuns la pace cu tine. Sunt încă momente când aş vrea alt duşman, să fie altceva, alte poveşti, am momente când încă simt că te urăsc. Acum mă simt foarte ruşinată de cum sunt din cauza ta. Sunt un om, un om care este copleşit de aceleaşi gânduri, care se învârt în aceeaşi poveste încă.

Aş vrea ca în momentele care urmează să te îmbrăţişez cu toate ale tale, să nu te mai văd ca un duşman, ci ca cineva care m-a ajutat să mă văd în toată neputinţa mea. Fiind certată cu tine am văzut că nu pot să cad la pace cu tine, fiindcă sunt foarte mândră. Că daca mi-aş fi ascultat duhovnicul şi m-aş fi smerit eram prieteni de mult. Dar nu ştiu ce e aia ascultare. Tu m-ai învăţat lecţia neputinţei. Am simţit frici care mă blocau şi care m-au făcut să nu pot să-mi duc planurile la bun sfârşit. Să mă fac de râs în faţa oamenilor. Tu mi-ai arătat că în acele situaţii mă înfurii pe mine, mă pedepsesc în loc să cer ajutor Celui ce toate le poate. Şi încă ceva, duşmanul meu: tu eşti cel care m-a ajutat să văd că pot să fac ceva cu fricile mele, dar nu am reuşit decât să creez o închisoare proprie. Toate metodele mele de a combate tot ceea ce îmi trezea frica au făcut să devin propriul meu călău.

Tu mi-ai arătat ce înseamnă obsesia controlului şi că sunt capabilă de rău, de mult rău împotriva mea. Am eşuat în control. Dar tot tu eşti cel care mă împingi să-mi las controlul şi să mă las în voia Lui Dumnezeu. Şi frica aia nebună, ce frică obsedantă şi câtă energie am investit în ea. Tu ai ajuns la capătul puterilor şi mi-ai arătat să nu mai aştept nimic bun de la mine. Tu ai vrut să laşi imaginea unui om care nu ar face rău nimanui. Şi o să-i dau slavă Lui Dumnezeu pentru norocul pe care îl am. Şi structura mea psihică inclinată spre gândire negativă, ce poate fi mai rău? Să ştii că mi-am dorit foarte mult să fiu alt tip de personalitate. Tu mă poţi învăţa rugăciunea, singura care îţi poate da siguranţă, care poate să te ajute să previi pericolul. Fiind în conflict cu tine tu mi-ai arătat părţile mele respinse şi neacceptate. Frica, neîncrederea, neseriozitatea, minciuna, controlul. Am ajuns să simt siguranţă în obiecte, în casă.

Tu mă poţi ajuta să descopăr bucuria explorării. Tu mă faci să tânjesc după libertatea de a fi cu Dumnezeu tot timpul pentru că asta vreau. Sunt în propria închisoare. Ştiu că încă sunt în conflict cu mine. Nu ştiu cum funcţionezi, dar duşmanul meu, hai să ne dăm mâna şi hai să ne invităm la o nouă viaţă. V.

Va urma…

Conferinţa ‘Procesul integrării umbrei’

Seminarul “Comunicare şi dezvoltare personală”, București, din 14 ianuarie
Seminarul “Procesul Înnoirii Minții”, București, 19 și 26 ianuarie
Ateliere de dezvoltare personală
Coaching individual
Cărţile pot fi comandate la tel. 0722.716.075 (apel sau mesaj)

Ganduri pentru innoirea vietii - poza

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *