Gânduri pentru înnoirea vieţii (66)

Procesul iertării se asociază cu o catastrofă a Egoului, prin urmare iertarea este un proces dificil, pentru că în esență exprimă o calitate a trăirii pe care o obții trecând prin durere, frică, umilință, regret, până în pragul disperării. Persoana trăiește un adevărat colaps.
Iertarea este în fond expresia unei noi identități, iar această nouă identitate are prețul ei. Iertarea este o experiență care nu poate fi trăită din vârful buzelor, ci doar din adâncul inimii; o inimă capabilă să vadă drama celuilalt și să exprime compasiune și iubire. Este condiția care împlinește îndemnul: Iubiți-vă dușmanii.

Vinovăție și iertare. Vinovăția fără experiența profundă a iertării ne conduce către judecată și pedeapsă chiar din interiorul propriei noastre ființe. În vinovăție omul se pierde pe sine pentru că pierde bucuria, pierde seninătatea, sentimentul de a fi întreg. Pentru a ajunge la iertare sunt necesare pocăința și smerenia. Sentimentul profund al regretului, al părerii de rău, asumarea deplinei răspunderi pentru viața noastră, pentru felul în care am trăit ne scoate în mod paradoxal la un nou liman: limanul iertării, al înnoirii vieții în bucurie, iubire și fericire.

Iertare de sine și iertare divină. Iertarea de sine este un moment esențial al înnoirii vieții. O viață nouă începe atunci când am iertat și ne-am iertat. Să demascăm tot ceea ce nu ne lasă să trăim o viață împlinită! Lucrurile de care ne este rușine, frică, tot ceea ce ne face să ne simțim vinovați, resentimentele vii, mânia noastră. Pentru un creștin al tradiției taina spovedaniei este un exercițiu esențial. Taina pocăinței, cum se mai numește, aduce în lumina conștiinței conținuturile umbrei și le depășește în mod paradoxal prin asumare și mărturisire, primind rușinea și mergând apoi dincolo de ea către pace și bucurie.