Scrisoare de dragoste către dușmanul meu interior. Un exerciţiu de integrare a umbrei (7)

Transcrieri din seria seminariilor ‘Măiastra’

Viaţa nu este doar o succesiune de evenimente, ci mai ales o succesiune de semnificaţii.
Nu atât evenimentele vieţii ne fac fericiţi sau nefericiţi, cât mai ales semnificaţia vieţii, sensul acesteia.
Daniel Fusărea

Există uneori o anumită ură de sine şi de aceea oamenii ajung să se întoarcă împotriva lor într-un mod absurd, într-un mod iraţional, îşi fac rău atât la nivel personal, cât şi la nivelul colectivităţii. Dezvoltă atitudini pe care încearcă să le impună, împotriva unei vieţi fireşti, normale. Se luptă împotriva credinţei de exemplu, se luptă împotriva unor relaţii fireşti între oameni promovând uneori aberaţiile relaţionale ca fiind expresii ale normalităţii. În spatele acestor curente nu poate să fie altceva decât o profundă ură de sine şi o profundă alienare. Iar unii încearcă să construiască la nivel logic, la nivelul raţional, argumente pentru a susţine aceste curente. În pofida acestor demersuri, ele sunt în mod vădit aberaţii.
În fiecare dintre noi există un duşman interior şi invitaţi suntem să ni-l facem prieten, nu să-l ucidem, pentru că asta înseamnă să ne ucidem pe noi înşine. Dacă stomacul tău devine duşmanul tău şi tu te hotărăşti să-l termini, atunci vei muri. Dacă ai o anumită identitate indiscutabilă, să zicem calitatea de român, sau calitatea de femeie sau de bărbat şi nu poţi asuma această dimensiune a fiinţei tale, atunci te vei aliena. Sigur că există aspecte particulare legate de acest duşman interior, de exemplu, cum îşi face freza, dar esenţialul este legat pur şi simplu de el ca întreg, format dintr-o diversitate de componente, care dau măsura şi lămuresc conflictele mai specifice pe care le are fiecare dintre noi.Nu pot să nu constat că există o anumită rezistenţă de a lucra, de a sta la masă cu acest duşman interior. Până nu ajungem să stăm la masă şi să ne împăcăm cu el şi să-i dăm dreptul la existenţă, noi vom continua să trăim în conflict şi vom continua să ne văităm că viaţa noastră este nasoală. Adică noi vrem ca viaţa noastră să fie bună, dar nu facem ceea ce este esenţial ca viaţa noastră să fie bună. Vrem ca Popescu să ne salute, dar noi pe dinăuntru îi purtăm sâmbetele şi atunci de ce ne-ar saluta?! Vrem să ne respecte copiii noştri, dar noi nu le-am arătat niciodată că-i acceptăm şi că-i iubim aşa cum sunt, şi atunci de ce ne-ar asculta?! De ce ar asculta de cineva care nu este capabil să arate dragoste? Este o logică simplă în spatele acestor lucruri. Cum aş putea eu să integrez simpatia şi empatia voastră faţă de mine dacă eu faţă de mine nu am simpatie şi empatie?! Este necesar să exersăm congruenţa. Viaţa nu înseamnă doar perfecţionare, viaţa înseamnă şi acceptare.

Scrisoare de dragoste către duşmanul meu interior

Este un exerciţiu care implică sinceritatea în primul rând, iar sinceritatea este baza vindecării, ingredientul numărul unu. Disocierea aceasta de eul lăuntric este un mod de a ne înstrăina de noi înşine, iar prin el ne întoarcem la noi înşine. Frustrarea în general se datorează acestei despărţiri de sine, care se proiectează în exterior, în mediu, în relaţia noastră cu ceilalţi. Nu mai este loc de reproş, nu mai este loc de acuzaţie, luăm la cunoştinţă pur şi simplu de drama noastră care este întotdeauna interioară, nu o mai proiectăm în afară, nu o mai atribuim celorlalţi, ci ne-o asumăm ca fiind a noastră şi în interiorul nostru. Doar aşa putem să începem un proces de vindecare profundă.

Orice vindecare profundă este dincolo de acuzaţie şi de îndreptăţire. Adică nu este nimeni de vină pentru drama mea interioară şi, de asemeni nu am nicio îndreptăţire să fac acele lucruri care au caracter discutabil din punct de vedere etic, din punct de vedere moral. Pur şi simplu sunt chemat să-mi asum răspunderea într-un mod integral. De fapt este vorba şi de o terapie a sincerităţii, dar în acelaşi timp şi o terapie a responsabilităţii. Şi eu le percep ca fiind faţetele aceleaşi monede, pentru că nu poţi să fii responsabil fără să fii sincer şi, de asemeni, nu poţi să fii cu adevărat sincer fără să fii responsabil când este vorba de tine însuţi.

Sigur că există un soi de sinceritate în cinism, dar consecinţele cinismului sunt rele, nu sunt bune, nu vindecă, dimpotrivă, menţine persoana într-un soi de anestezie faţă de propria suferinţă şi este o aparenţă de sinceritate şi de autenticitate în cinism. Este o pseudo-sinceritate. Însă, evident, asta este doar o secvenţă analitică, ceea ce este cu adevărat important este experienţa vie pe care fiecare dintre noi o trăieşte atunci când face exerciţiul.

Exerciţiul, are două etape, o etapă în care redactăm scrisoarea, care etapă are în general nişte preliminarii, pot fi nişte zile de reflecţie, sau nişte momente de trăire şi de flux atunci când o redactăm, sau nişte clarificări pe care le putem avea în solitudine, atunci când concepem scrisoarea, iar al doilea moment este atunci când o citim.

Spre exemplu, aseară o colegă de-a voastră a citit la grupul de dezvoltare o scrisoare şi pe măsură ce o citea a izbucnit în plâns şi a intrat într-un mic travaliu care a făcut-o să spună mai multe despre ea, să fie mai conectată la sine şi să aibă ceva curaj să se exprime, lucru pe care nu l-a făcut vreme de un an de zile de când vine la acest grup. Dar lucrurile s-au pus în mişcare odată cu această scrisoare. Trăiri pe care nu le-a avut de exemplu, atunci când a redactat-o, au izbucnit atunci când a citit scrisoarea. Sigur că nu este un standard, dar iată, până la urmă efectul apare. Adică se produce secvenţa terapeutică ca proces, care implică comunicarea şi emoţia. Avem o secvenţă terapeutică acolo, indiferent de conţinutul ei, fiecare cu istoria lui, fiecare cu secvenţa lui, dar, dacă lucrurile se mişca aşa, avem realmente o secvenţă terapeutică.
De aceea nu se poate face terapie, în capul tău, de unul singur, pentru că nu avem secvenţa completă, nu-l avem pe celălalt căruia îi comunicăm şi care ne pune pe noi în mişcare în sensul lăuntric, în sensul profund. Da, este important să redactăm această scrisoare, să fim cu noi înşine, dar este de asemeni extrem de important şi momentul în care o citim celorlalţi. Eu sunt recunoscător pentru că fiecare dintre voi a înţeles să-şi ia angajamentul pentru acest proces.

Unora le-a fost chiar foarte greu să citească această scrisoare către dușmanul interior. A fost un challenge foarte serios. Dar nimeni, n-a mai rămas la fel după ce a redactat şi a citit scrisoarea asta. N-ai cum să mai rămâi la fel, ma refer la cei care s-au implicat cu adevărat, adică au pus acolo sinceritate şi suflet.

Scrisoarea a şaptea

Bine te-am găsit, deşi te cunosc de puţină vreme, am ştiut de existenţa ta dintotdeauna şi iată că acum suntem faţă în faţă, fără ascunzişuri, fără ezitări. Sunt cu adevărat fericită că am în sfârşit ocazia să-ţi arăt cât de mult însemni tu pentru mine. Spuneam că am simţit mereu prezenţa ta, undeva înăuntrul meu, însă, mai mult decât atât, am ştiut că va veni o zi când nu va mai fi nevoie să luptăm în tabere diferite, pentru că legătura dintre noi este mai puternică decât orice adversitate. Acea zi a venit. Sunt acum înaintea ta şi te rog din inimă să mă ierţi că te-am tratat ca pe un coşmar, că te-am respins şi te-am înăbuşit, că te-am ascuns şi te-am neglijat atâţia ani.

Această rezistenţă m-a sleit de puteri de multe ori, m-a frânt şi m-a îngenunchiat, m-a făcut să urlu de durere şi de neputinţă, să acuz şi să-i blestem pe toţi din jurul meu, pe mine şi chiar pe Dumnezeu. El m-a iertat şi mă iubeşte. Acum te rog să mă primeşti şi tu. Să-ţi deschizi braţele şi să ne unim într-o singură fiinţă, aşa cum ne-a fost rânduit să fim dintotdeauna. Sunt plină de recunoştinţă că ai ştiut să-mi fii învăţător şi să-mi îndrumi paşii cu răbdare pe drumul potrivnic pe care l-am ales. Îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat să renunţ, că m-ai provocat continuu să caut, să mă descopăr şi să nu abandonez credinţa că undeva voi întâlni limanul izbăvitor.

Prezenţa ta mi-a fost cea mai de nădejde călăuză. Acum nu mai simt frica aceea care-mi întuneca mintea. Acum te caut şi vreau să te descopăr cu curaj şi cu lumină în suflet. Curăţindu-mă pe tine, te curăţ şi pe tine, ca să putem trăi în pace alături pe vecie. Destul am trăit cu durerea rupturii dintre noi în suflet. Acum înţeleg că fără tine n-aş fi ajuns nicăieri, că fără tine nu pot fi întreagă, iar bucuria nu-mi poate fi deplină.

A sosit clipa când tu, jumătatea mea din umbră, să mi te alături în lumină şi-n iubire. Bine ai venit! Te iubesc! A.

Va urma…

Conferinţa ‘Procesul integrării umbrei’