Gânduri pentru înnoirea vieţii (76)

Relațiile sunt și locul dramelor noastre, locul în care am cunoscut suferința și ne-am pierdut încrederea. Astfel apropierea dintre noi a devenit dificilă, aproape imposibilă.Paradoxul este că în relații omul a trăit respingerea și neînțelegerea, dar tot aici este și șansa recuperării, a vindecării și a împlinirii. Într-o asemenea condiție mă pot deschide cu adevărat doar atunci când accept că încrederea poate fi trădată, că pot fi oricând rănit. Nu avem garanții, dar ne rămâne șansa unei întâlniri autentice și profunde pentru care merită să ne asumăm riscul. În fond, nu mă pot simți protejat în izolare. Mă simt în siguranță în propria viață pentru că sunt în conexiune cu cineva. A fi (a mă simți) singur înseamnă a nu fi în siguranță. A fi (a mă simți) în siguranță înseamnă a experia o stare continuă de conexiune.

Este esențial să ne întărim credința, încrederea fundamentală în bine, în sensul bun al devenirii lucrurilor. Astfel, încet-încet, vom putea să acționăm în pofida îndoielilor și a fricii de eșec. O gândire negativă nu ne poate apropia în mod real unul de celălalt, doar gândul cel bun poate. Gândul cel bun se întemeiază pe o cunoaștere profundă și autentică a condiției umane. Pilonii acestei cunoașteri sunt acceptarea și compasiunea.

De ce amânăm lucrurile bune din viața noastră, deși am devenit conștienți de importanța lor? Le amânăm pentru că asimilarea acestora presupune renunțare și exercițiu. Schimbarea în bine ne scoate din zona de confort și ne obligă la efort. De fapt, noi amânăm efortul în speranța unor soluții facile care se dovedesc întotdeauna iluzorii. Schimbările profunde implică un efort pe măsură, aceasta este o legitate. Iată și contextul în care se face diferența dintre oameni, diferența dintre mediocritate și excelență.