Îndrăzneşte să simţi

Perspectiva de a trăi din nou umilinţa mă poate înspăimânta sau mă poate înfuria sau pot să pun în funcţiune nişte mecanisme de apărare atât de sofisticate încât să evit orice situaţie care mi-ar evoca vechea experienţă. Riscăm să devenim astfel nişte maşini aproape perfecte pentru a evita orice atingere dureroasă. Şi în anumite limite trăim cu impresia că ne este bine, asfel că zona noastră de confort ajunge să fie o adevărată fortăreaţă pentru supravieţuire.

Dar în felul acesta viaţa  noastră devine din ce în ce mai limitată şi într-un anumit sens în afara fluxului vieţii. Nu mai vorbim de o mişcare calitativă ci preponderent cantitativă, mai mult din acelaşi lucru şi cam atât. Chiar dacă persoana se îngrijeşte foarte bine, este foarte drăguţă, foarte coafată, foarte profesională eventual, culoarul pe care se mişcă este foarte strâmt. În fond trăieşte un clivaj, iar starea de normalitate este mai mult o aparenţă. În interior este conflict şi suferinţă.

Orice atingere a zonei vulnerabile o strânge, o crispează şi o face să se retragă. Dacă iese din zona de confort este dezastru, se trezesc angoasele, se trezeşte disperarea şi nu mai este loc pentru spontaneitate, nu mai este loc pentru creativitate. Viaţa devine un meşteşug mărunt şi meschin.

Însă atunci când îţi permiţi să te deschizi şi să comunici, cu cât este mai sinceră comunicarea, cu atât şansele să ne conectăm la emoţiile profunde sunt mai mari. Pe măsură ce emoţia autentică se eliberează şi calitatea trăirii se schimbă. În primul rând emoţia autentică ne pune în contact cu nevoile şi astfel ştim că dacă ne este sete trebuie să bem apă. Nu mai stăm cu gâtlejul uscat într-o stare de frustrare şi tensiune pentru că de fapt nu ştim că ne este sete.

Marii muncomani de exemplu uită să mănânce fiind obsedaţi de muncă. Asta nu înseamnă că organismul nu are nevoile lui, dar ei sunt disociaţi de propriile lor senzaţii. Un asemenea om care este disociat la nivelul senzaţiilor nu va putea avea experienţe foarte relevante în plan afectiv, relaţional şi intim. Există un corp al plăcerii, un corp viscero-senzitiv care nu poate fi accesat decât în deschidere emoţională, relaxare şi sensibilitate, ori pentru asta trebuie să ies din tensiune şi să mă destind.

Emoţiile pozitive, bucuria, plăcerea, iubirea au nevoie de un suport somatic pentru a se putea exprima. Când eşti focusat în mod obsesiv asupra unei acţiuni de care nu te poţi desprinde, nu mai este loc pentru bucurie, pentru plăcere, pentru tandreţe. Senzaţia are nevoie să circule, să curgă, să simţi fluturaşi în stomac, iar ei să te gâdile în mod plăcut. Este o experienţă necesară pentru a te putea apropia de sentimente.

Mulţi dintre noi vrem să ne vindecăm doar la nivelul capului, adică să realizăm o repoziţionare cognitivă – de cele mai multe ori nici aceia – şi gata, am rezolvat. Am rezolvat, dar viaţa rămâne la fel. Păi cum să rezolv problemele de viaţă doar la un nivel când eu am de fapt mai multe nivele? Doar în măsura în care persoana curprinde în lucrarea sa toate planurile se poate vorbi într-adevăr de vindecare.

Să zicem că am ventilat o emoţie, dar dacă rămânem cu aceeaşi  schemă cognitivă, dacă nu ne vom repoziţiona, emoţia respectivă se va reface. Pe de altă parte faptul că m-am eliberat de o anumită încărcătură emoţională îmi facilitează restructurarea cognitivă, adică noua atitudine va fi credibilă pe fondul acestei noi stări emoţionale. Vom avea astfel o lucrare atât la nivelul minţii cât şi la nivelul inimii, creând în felul acesta o stare de acord şi de coerenţă interioară.

Este important să devenim conştienţi de faptul că există o legătură esenţială între aceste planuri, planul emoţional şi planul cognitiv. În acelaşi timp, avem în vedere şi planul motivaţional, nevoile noastre. Lucrarea pe care o facem asupra emoţiilor face mai credibilă şi lucrarea cognitivă, si astfel putem ajunge la o asumare mai profundă a propriilor nevoi. Dacă recunoşti că îţi este sete probabiltatea să primeşti apă e mult mai mare decât dacă nu recunoşti. Dacă nu ţi-ai recunoscut nevoia şi nu ţi-ai asumat să o comunici, atunci vei rămâne în frustrare.

Pentru a avea o stare de echilibru dar şi pentru a începe un proces de dezvoltare personală este important să intrăm în contact cu nevoile pe care le avem, dar şi cu emoţiile noastre autentice. Dar pentru a fi în contact cu emoţiile este important să le putem conştientiza şi exprima, iar pentru asta este necesar un acord la nivel lăuntric. Dacă nu există acest acord, adică dacă există o credinţă conform căreia a avea emoţii este ceva rău, evident că acestea vor rămâne sub pragul conştiinţei de cele mai multe ori şi sigur că pot exploda, pot ieşi la suprafaţă într-un mod inadecvat. De ce? Pentru că persoana nu le gestionează, de fapt nu are o relaţie cu ele şi astfel, pot ieşi la suprafaţă într-un moment de presiune sau vulnerabilitate. Ele nu sunt nişte emoţii fluide pe care persoana să le poată accesa atunci când este nevoie de ele.

Cum spuneam miza legată de emoţii este implicit o miză legată de nevoi şi de posibilitatea de a le conştientiza, asuma şi respectiv a le satisface cu adevărat, astfel încât să fim persoane funcţionale şi să putem experimenta o stare de bine. Este în joc în acelaşi timp şi un proces de maturizare, un proces de individuare pentru că aceste nevoi au un caracter ierarhic şi se exprima în anumite etape de maturizare psihologică pe măsură ce nevoile mai bazale sunt satisfacute.

Spre exemplu, nevoia de ataşament care este o nevoie umană fundamentală şi care îi conferă persoanei o bază de siguranţă, depinde de nivelul la care persoana a integrat bondingul – starea de a fi emoţional deschis şi fizic apropiat. Pentru că satisfacerea unei nevoi implică o serie de abilităţi putem vorbi şi despre existenţa unor dimensiui ale personalităţii. Iată, putem vorbi despre autonomie ca despre o necesitate ontologică, dar o putem exprima şi în sensul de abilitate sau dimensiune a personalităţii. Este o nevoie, dar este şi o trăsătură, o calitate. În felul acesta putem înţelege mai uşor relaţia dintre o ierarhie a nevoilor şi un proces de individuare, de evoluţie personală.

Persoana se poate dezvolta dacă are o fundaţie trainică şi un ataşament sigur. Dacă îi lipsesc aceste elemente, evoluţia ei este fragilă, instabilă, trăieşte tot felul de evitări şi compensări, şi poate să dezvolte o serie de tulburări în funcţie de profilul personalităţii ei. Spre exemplu, persoana poate să supracontroleze până la a deveni obsesiv-compulsivă sau se poate agăţa de ceilalţi nesimţindu-se capabilă să fie pe picioarele ei; de asemenea, se poate retrage în mod schizoid sau se poate pierde în tatonări nesfărşite fără angajament durabil. Dacă persoana are un ataşament sigur procesele evolutive se extind către sistemul de autonomie care îi permit să exploreze lumea în mod liber.

Când baza de siguranţă este solidă, în interiorul meu pot să plec de acasă şi să mă simt în siguranţă pentru că am o conexiune interioară care îmi permite să mă prelungesc. Sunt flexibil şi mă simt în siguranţă în acest proces de explorare a lumii. În treacăt fie spus, persoanele de ataşament princeps sunt părinţii şi contează enorm cum înţeleg aceştia să le creeze copiilor un sentiment de siguranţă şi de coerenţă relaţională. Dacă acest fundament nu se creează în mod corespunzător, carenţele relaţionale şi comportamentele de autosabotaj vor însoţi persoana pe parcursul întregii vieţi. Sigur, asumarea unei terapii ne poate ajuta să surmontăm aceste dificultăţi de start.

Să rămânem în continuare în logica unui proces gradual de maturizare în raport cu nevoile noastre. Deci, pe fundamentul de bonding, când mama îşi ia copilul în brate şi îl alăptează la sân, se consolidează acea bază de încredere solidă a ataşamentului sigur. Altfel spus, dacă eu nu am avut o conexiune fizică şi o deschidere emoţională cum să îmi construiesc o bază de siguranţă? Şi dacă nu am avut o astfel de bază, cum să devin autonom? Şi dacă nu am reuşit să fiu autonom, cum să mă preţuiesc pe mine însumi? Iată astfel ajungem la stima de sine care este şi ea o nevoie esenţială. Fără o autentică stimă de sine omul îşi contruieşte compensări şi dezvoltă complexe care practic îi blochează dezvoltarea personalităţii.

Dar în măsura în care persoana are o stimă de sine solidă îşi poate construi o identitate coerentă şi poate să răspundă în mod viabil la întrebarea cine sunt eu? Existenţa unei identităţi clare care este o nevoie ce apare pe straturile mai înalte ale dezvoltării personale îmi permite să relaţionez într-un mod coerent cu ceilalţi. Cine sunt eu? Îmi este foarte clar cine sunt eu. Am o identitate socială, am o identitate profesională, am o identitate de gen şi de asemenea îmi este clar ce valori am.

Şi sigur că în măsura în care am o identitate care îmi permite o raportare clară la ceilalţi, îmi voi pune şi problema sensului vieţii mele. De ce trăiesc în această lume? De unde vin şi încotro mă îndrept? Care este rostul vieţii mele dincolo de ce scrie în buletin şi pe diplomele mele? Sunt întrebări pe care mi le pun în legătură cu viaţa, în legătură cu moartea, dar şi cu ce se va întâmpla Dincolo.

Aceste întrebări nu au legătură cu siguranţa materială pe care mi-o creez prin exerciţiul unei puteri sociale, în sensul în care pun la dispoziţia societăţii nişte competenţe, iar societatea mă răsplăteşte pentru asta. Este un alt nivel. Este aici o nevoie de sens şi spiritualitate care transcende imediatul şi mă pune în relaţie cu Eternitatea.

Aceasta este logica generală. În măsura în care nevoile bazale sunt satisfăcute, eu pot să urc pe următorul nivel şi astfel se naşte în mine o nouă nevoie fiind împins din interior să îi găsesc o satisfacere pe măsură. În final mai putem vorbi de o nevoie, respectiv nivel evolutiv şi anume nevoia de a fi bine, de a avea o stare de bine care pare să fie definiţia rezonabilă a sănătăţii. Sunt persoane care îşi ignoră sănătatea. Adică nu sunt atente la ce au nevoie pentru a le fi bine. Nu vorbesc aici despre lucruri care depăşesc puterea noastră de înţelegere, ci de ceea ce ne stă la îndemână şi putem face în mod efectiv pentru a ne fi bine. Pur şi simplu este vorba despre stilul de viaţă, despre felul în care mâncăm, felul în care ne odihnim etc.

Sunt oameni aflaţi într-o stare de suferinţă cronică, care ştiu ce ar avea de făcut pentru a le fi mai bine, dar nu fac. Trăiesc viaţa pe care le-a dat-o Dumnezeu de trăit, dar nu o trăiesc bine. Am întâlnit situaţia paradoxală când persoana ajunge la o stare de bine, dar se anxietează pentru că îi este bine. Stai, că de trei zile mie mi-e bine, ce se întâmplă? Nu îşi dau voie, nu e naturelul lor, ies din schemă. Dar schema are  inerţia ei. Dacă nu depăşim un anumit prag al inerţiei ne întoarcem înapoi ca arcul, prin urmare avem de depăşit un prag al inerţiei ca să ne putem desprinde, iar pentru asta trebuie să punem energie cu o anumită putere şi cu o anumită intensitate.

Această intensitate este dată de capacitatea noastră de a ne exprima emoţiile, de a intra în contact cu ele, de a le lăsa să fie, dar şi de de efortul de a ne demonta convingerile limitative. Astfel, pas cu pas viaţa capătă elan, iar noi evoluăm.