Spre exemplu, se vorbeşte foarte puţin despre o nevoie omenească de bază, deşi o vedem exprimată în relaţia dintre mamă şi copil, în gestul simplu al îmbrăţişării. Îmbrăţişarea este reprezentată în icoana Maicii Domnului cu Pruncul, pe care o vedem întotdeauna la iconostasul bisericilor ortodoxe. Uneori, în icoană apare şi Iosif şi în felul acesta vorbim de o îmbrăţişare la nivelul întregii familii.
În urma cercetărilor ştiinţifice s-a descoperit că acest contact fundamental este de fapt o nevoie de care depinde starea de sănătate a pruncului şi mai mult decât atât, uneori chiar viaţa acestuia. Psihicul este o formă a vieţii de relaţie, spun psihologii. A fi pozitiv faţă de sine şi faţă de celălalt este modelul care ne permite satisfacerea nevoilor fundamentale, vindecarea atunci când este cazul şi accesul la iubire. Se cunoaşte astăzi faptul că acei copii care nu sunt atinşi, chiar dacă li se satisfac celelalte nevoi, se alienează şi chiar îşi pierd viaţa. Prin urmare, vorbim de o nevoie umană fundamentală de care depinde sănătatea şi viaţa însăşi. Nevoile nu au un caracter tranzitoriu, adică odată satisfăcute, acestea să dispară pentru totdeauna. Ele sunt înscrise ontologic în fiinţa umană şi ne însoţesc pe parcursul întregii vieţi.
Sigur că putem vorbi despre o dinamică a nevoilor, este perfect adevărat, dar o nevoie satisfacută nu dispare definitiv, ea intră într-o anumită latenţă, se creează o homeostazie a organismului şi astfel se poate trece pe un alt nivel motivaţional, asta însemnând şi o creştere psihologică, o structurare din ce în ce mai elaborata a fiinţei umane.
Însă acest fundament motivaţional, care este îmbrăţişarea sau în alţi termeni, bondingul şi implicit, ataşamentul sigur sau relaţia sigură cu o persoană investită rămâne o temelie a vieţii, construită pe stâncă. În măsura în care la acest nivel sunt carenţe, acestea se proiectează mai târziu în existenţa persoanei, în dificultatea acesteia de a-şi satisface nevoile şi de a-şi împlini vocaţia şi viaţa în ansamblul ei. De aceea, terapia ne propune la un anumit nivel, o reconfigurare a sistemului motivaţional, astfel încât persoana să-şi poată satisface de o manieră adecvată nevoile, adică să poată să asimileze hrana pentru fiecare nevoie în parte.
Nevoia de îmbrăţişare sau de bonding este o nevoie fundamentală şi are două aspecte: apropierea fizică şi deschiderea emoţională. Atunci când mama îşi hrăneşte copilul la sân se întrunesc aceste două aspecte, cei doi fiind într-o legătură fizică şi emoţională care furnizează un sentiment de bună stare. Bondingul, în termeni foarte simpli, înseamnă să fii ţinut în braţe şi să primeşti afecţiune. În felul acesta construim acel nivel fundamental pe baza căruia putem să ne dezvoltăm o viaţă afectivă matură, la care nu putem avea acces altfel. Dacă nu avem această matrice înscrisă în structura noastră mentală, în viscerele şi senzaţiile noastre, practic nu ne putem deschide emoţional, iar fără această deschidere, nu putem cunoaşte afectivitatea.
Când vorbim despre bonding, putem avea în vedere şi gesturi simple de căldură şi afecţiune ca mod de întâmpinare la nivelul vieţii cotidiene al unei persoane cunoscute. Esenţa bondingului merge, însă, mai departe. Interior, avem în vedere o acceptare totală a faptului că celălalt este acolo cu tine şi pentru tine, deschis cu toată fiinţa, disponibil emoţional şi cu încredere deplină în tine. Astfel bondingul este expresia unei capacităţi de împărtăşire cu mintea dar şi cu inima. În felul acesta, ne deschidem către straturi mai adânci ale fiinţei, fiind deschişi confidenţelor şi unei acceptări şi preţuiri profunde.
La acest nivel ne permitem să abandonăm apărările, fără să ne mai ascundem gândurile şi sentimentele, fiind astfel în contact cu vulnerabilitatea noastră şi cunoscând că suntem acceptaţi pur şi simplu, fără măşti şi fără disimulări.
Bondingul în cultura occidentală
Bondingul poate fi asociat cu iubirea – în sensul de emoţie primară – iar în societatea noastră traim o puternică restrictie socială a iubirii. Iubirea este îngrădită pe considerentul că ea angajează şi de aici un sentiment de pericol şi ameninţare. Însă din perspectiva bondingului, iubirea este o emoţie de bază pe care o putem trăi în legătură cu ceilalţi pur şi simplu.
În ce priveşte condiţiile individuale putem constata că cei mai mulţi dintre noi ignorăm faptul că bondingul este o nevoie biologică. Astfel, punând în mod exagerat accentul pe independenţă, nevoia este ignorată fără ca măcar să ştim acest lucru. Ceea ce ar fi putut să fie o experienţă de plenitudine, iubire şi plăcere printr-o asumare deplină a nevoii de bonding, sfârşeşte într-un deşert afectiv.
Bondingul este considerat ca fiind singura nevoie biologică pentru satisfacerea căreia depindem de alte persoane, adică implică faptul ca oamenii să fie apropiaţi unii de alţii. De foarte multe ori putem vorbi despre un conflict în privinţa bondingului. Ne este frică să ne deschidem şi să fim apropiaţi în acelaşi timp. Astfel, oamenii sunt uneori emoţional deschişi, dar urlă la telefon sau îşi mărturisesc sentimentele prin e-mail; persoana este deschisă emoţional, dar nu este şi fizic apropiată. Sau poate să fie fizic apropiată, cum este ‘pensionara’ de la bordel, dar nu este şi emoţional deschisă. Este o incompletitudine şi în ultimă instanţă, o suferinţă.
Bondingul poate fi considerat un fundament al normalităţii, dar mulţi avem probleme în zona asta. În aceste condiţii, dezvoltarea noastră are de suferit, aşa cum o casă a cărei temelie este şubredă, nu poate avea o stabilitate durabilă pentru că fragilitatea se propagă şi la celelalte straturi. În aceste condiţii, dacă bate puţin vântul, ai de suferit pentru că este o fragilitate acolo, în structura profundă a construcţiei. De aceea este esenţial să ne întoarcem la bază, să identificăm şi să reparăm deficitul existent sau altfel spus, să punem bazele unui bonding funcţional.
Bondingul este o experienţă dar este şi o abilitate. Am integrat bondingul ca abilitate, ca atitudine? Sunt persoane care spun lucruri de genul: eu când mă duceam la mama să o îmbrăţişez, ea spunea: “Hai lasă-mă că sunt obosită! Ştii că nu îmi place chestia asta.” Deci copilul acela nu a putut să îşi creeze un tipar de bonding viabil.
Un tipar sănătos de bonding este esenţial pentru un ataşament sigur care să-mi confere siguranţa şi sentimentul că sunt protejat. Într-o relaţie în care m-am simţit protejat, am putut să internalizez sentimentul de siguranţă şi prin urmare, mă simt în siguranţă. Astfel, pot fi eu însumi şi mă pot exprima liber pentru că mă simt în siguranţă. A, păi dacă spun ce gândesc, mă vor respinge sau vor râde de mine. Nu mă simt în siguranţă şi astfel, trăiesc o stare de vulnerabilitate şi fragilitate.
Însă dacă am o bază de siguranţă, dacă ştiu că sunt în casa Tatălui meu şi simt iubirea Mamei mele, atunci mă simt puternic şi pot să spun în mod liber ce gândesc, nu într-un sens contrafobic, ci în mod sincer, autentic.
Bondingul şi viaţa cotidiană
Sunt relaţii între părinţi şi copii care sunt lipsite de această îmbrăţişare, sunt lipsite de bonding. Altfel spus, sunt părinţi care îşi ţin copiii la distanţă şi se arată indisponibili afectiv. Copilul îi cere o îmbrăţişare şi mama îi spune să o lase în pace. Iubirea nu este neapărat absentă, dar nu există disponibilitatea pentru bonding, pentru apropiere fizică şi deschidere emoţională.
Copiii sunt primii care au nevoie de bonding, pentru că acesta este un mod de a confirma încă o dată ataşamentul sigur faţă de persoanele investite, dar şi un mod fundamental de a consola, de a arăta disponibilitate şi deschidere. Este o nevoie pe care o trăim şi la nivel senzorial, iar corpul are nevoie de această conexiune. Această deschidere emoţională, specifică bondingului, înseamnă şi să te arăţi aşa cum eşti, să-ţi arăţi trăirile, sentimentele şi gândurile. A fi deschis emoţional, înseamnă, într-un fel, şi să spui ce este în interiorul tău, cum vezi lucrurile, ce ai nevoie şi ce gândeşti, dar implică de asemenea, în mod fundamental şi apropierea fizică.
Deschiderea emoţională nu implică neapărat verbalul. Putem rămâne uneori la nivelul trăirii pure. Însă evident că această atitudine implică gânduri şi convingeri care pot fi congruente cu nevoia de bonding sau dimpotrivă, incongruente, adică generatoare de conflicte care ne fac să fim ambivalenţi; adică vreau, dar îmi este frică, fac un pas înainte, unul înapoi – trăiesc o ambivalenţă. Este important să vedem unde ne situăm cu această nevoie de bonding sau altfel spus, care este atitudinea noastră. Pentru că una este nevoia şi alta aptitudinea de a o satisface. Simplul fapt de a conştientiza o nevoie nu ne garantează satisfacerea ei. Este important să avem şi o atitudine pe măsură, care implică abilităţi cognitive, emoţionale şi comportamentale; să avem curajul de a spune şi de a face unele lucruri în modul cel mai corect.
Satisfacerea unei nevoi implică un demers concret la nivel comportamental şi cognitiv şi se întemeiază pe o serie de convingeri sau atitudini adecvate, care sunt deja asimilate şi fac parte din actualul nostru profil, care ne conferă o anumită stabilitate structurală. De exemplu, stabilitatea mea structurală poate să fie în mod fundamental fixată în încredere sau neîncredere, să am un sentiment de ataşament sigur sau dimpotrivă să trăiesc un sentiment de abandon cvasipermanent. Ori bondingul înseamnă ataşament sigur, adică să fii conectat atât la nivel fizic cât şi emoţional, este un contact care implică reciprocitate, un schimb, un exerciţiu comun de respiraţie.
Bondingul este cel mai la îndemână instrument pentru îmbunătăţirea unei relaţii. Din păcate, cuplurile nu prea beneficiază de posibilitatea recuperării prin bonding pentru că nu cunosc acest mod de a trăi intimitatea. Intimitatea fizică şi în acelaşi timp emoţională pe care ne-o oferă bondingul este factorul care lipseşte cel mai adesea atunci când cuplurile sunt încercate de un sentiment de gol şi frustrare relaţională. De multe ori viaţa de cuplu este trăită în logica unei înţelegeri sociale sau dimpotrivă, ca un câmp de lupta, dar în ambele ipostaze lipseşte intimitatea pe care o conferă bondingul. Mulţi dintre noi nu am găsit disponibilitatea lăuntrică pentru a ne oferi reciproc hrană emoţională şi afectivă prin îmbrăţişare şi comuniune autentică şi astfel să reducem frecvenţa şi intensitatea disputelor destructive.
Foarte puţini dintre noi putem rămâne raţionali în timpul unor situaţii conflictuale şi sfârşim adesea prin a spune lucruri pe care nu le credem şi pe care le regretăm mai târziu. Acceptându-se cu toate trăirile lor, cuplurile îşi pot abandona mai uşor apărările, descoperind astfel durerea, care stă la baza retragerilor sau agresivităţilor reciproce. Astfel pot reduce extensia şi intensitatea episodului critic, revenind la o comunicare firească şi suportivă. Bondingul este în mod special eficient pentru cei care ne-am învăluit în cuvinte, astfel încât să ne apărăm permanent de sentimente şi emoţii.
Este important să înţelegem că suntem singurii responsabili pentru propriile noastre nevoi, iar bondingul este o nevoie reală. Este, însă, esenţial să intrăm în contact cu altcineva pentru a ne satisface această nevoie care implică apropiere fizica şi deschidere emoţională. Prin bonding fiinţa umană experimentează iubirea ca emoţie de bază, iar acest lucru permite dezvoltarea personalităţii într-un mod sănătos şi deplin. Bondingul este un remediu excelent împotriva stresului cotidian şi de asemenea împotriva depresiei, deşi oamenii care suferă de această maladie rareori ştiu asta.
Există o parte din fiinţa noastră care are nevoie de bonding şi care ne oferă nu doar linişte şi plăcere ci şi un sentiment de confort, încredere şi siguranţă. Când această parte a fiinţei noastre este hrănită, ne simţim calmi, în siguranţă şi conectaţi cu partenerul nostru. Nu ne mai simţim afectaţi de panică, neîncredere sau durere, ci ne simţim mai liberi, iar gândirea noastră este clară şi creativă. Dacă nu avem această permisiune, vom resimţi durere emoţională şi vom dezvolta simptome ca efect al acestei dureri sau altfel spus, vom compensa în maniere care sfârşesc prin a perverti această nevoie, devenind astfel parte a problemei în loc să fie soluţie a acesteia. Foamea afectivă în care ne poate arunca lipsa bondingului ne va transforma în nişte supravieţuitori frustraţi.
Importanța corpului în terapie și dezvoltarea personală
Planul fizic înseamnă corp și, desigur că, într-un sens mai elevat, creier. Corpul se poate exprima, la nivel funcțional, în două mari registre: tensiune-acțiune, pe de o parte, și destindere (detentă) sau relaxare pe de altă parte.
În momentul în care ieși din focusul acesta pe acțiune și experimentezi starea de postură, se developează un anumit nivel al tensiunii corporale care este acolo și când acționezi, dar este acoperit de acțiune, el este prins în trendul acțiunii. Când, însă, te-ai oprit din acțiune, poți experia starea de tensiune. Adică îți dai seama: ”Dom’le, cum sunt eu? Relaxat sau tensionat?”
Mulți dintre noi rămânem în tensiune fără să fie cazul, cum ar fi, spre exemplu, atunci când suntem la volan. Nici la volan nu este neapărat să stai așa, încruntat. Te poți relaxa, într-o anumită măsură astfel încât să fii într-un echilibru funcțional, fiziologic, natural. Dar starea de crispare nu dispare, pur și simplu, prin faptul că omul nu mai acționează. Ea ajunge să se exprime ca ceea ce terapia corporală clasică numește ”cuirasă musculară”. Persoana este într-un reflex tensional care este autonom, adică nu mai are legătură cu circumstanța, când a fi în tensiune-acțiune este adaptativ și congruent cu situația.
Nu este firesc, de exemplu, atunci când mă odihnesc să stau cu capul ridicat, ca și cum aș avea o perna. Deci este o tensiune care ține, deja, de o structură, adică de o cuirasă musculară care are în spate un istoric. Istoricul acesta poate să fie decriptat, într-un sens generic, ca emoție reprimată. Adică pentru ca acea emoție să rămână reprimată, eu trebuie s-o îmbrac într-o tensiune. Dacă dau drumul la tensiune, iese și emoția la suprafață, iar eu trebuie să o confrunt. De aceea, în terapia corporală, când tensiunea ajunge la un anumit grad de rigiditate și când introduc corpul într-un demers de terapie și de dezvoltare personală, operez asupra acestui corp, în mod conștient, prin anumite exerciții posturale, prin anumite manevre ale segmentelor corporale și, efectiv, atunci când este cazul, chiar prin anumite manevre la nivelul musculaturii.
Scopul nu este o relaxare ca în masajul obișnuit. Ce se întâmplă după un masaj? Persoana se relaxează. Dar, dacă există un nucleu psihic de tensiune datorită emoțiilor încapsulate, această tensiune psihică va antrena din nou tensiunea somatică astfel încât persoana va ajunge din nou într-o stare de tensiune irațională, adică persoana e tensionată, nu se poate destinde, nu se poate relaxa. Aceasta este o explicație cu caracter general. Tensiunea, însă, poate să fie și localizată.
Aceste stări de tensiune au și o de funcție anestezică, pentru că, dacă în spate e ceva care doare, e o rană, o traumă și, deci, o durere, această tensiune anesteziază, așa cum anesteziază și alcoolul, și zahărul etc. Ca să mă eliberez de această tensiune cu consecințe limitative și care, în sine, este generatoare de disconfort, va fi esențial să operez asupra acestui corp. Miza nu este numaidecât legată de corp, ci de funcția de mediator terapeutic al corpului în raport cu anumite conținuturi emoționale refulate, în raport cu anumite conținuturi cognitive și umbre care sunt, încă, inconștiente și pe care detensionarea sau postura ghidată le poate scoate la suprafață și ele pot intra în câmpul conștiinței și astfel pot fi lucrate într-un sens verbal, cognitiv, rațional, conștient.
Dar, până nu destindem corpul, aceste conținuturi rămân sub pragul conștiinței, astfel că este nevoie, uneori, să mediem aceste procese terapeutice prin intermediul corpului.
Un alt nivel de raportare la corp este prin prisma necesităților lui senzoriale. Putem apela la bonding, spre exemplu, care vine și satisface necesitățile psihosenzoriale ale corpului și care au reverberații și în plan psihic, în starea de bine psihică a persoanei. E un context în care eul persoanei se simte recunoscut, dincolo de experiența senzorială gratificantă. Și, bineînțeles, că luăm corpul în considerare și într-un context legat de buna lui funcționare fiziologică în sine, raportându-ne la nutriție, raportându-ne la odihnă, la mișcare și la tot ceea ce ar putea să însemne un stil de viață care consideră corpul. Astfel, îl considerăm într-un context duhovnicesc, la nivelul a ceea ce spune antropologia creștină despre om, și anume faptul că este trup și suflet, și că înțelegem acest trup și dintr-o perspectivă duhovnicească, ca fiind suport al duhului. Și pentru a fi locaș al Duhului Sfânt, trebuie să întrunească o seamă de calități, condiții de curățenie, de puritate.
Bineînțeles că așa cum vorbim de un trup în sensul fizic și de un trup în sensul calitativ, spiritual, putem vorbi și despre un trup relațional. Cum proiectăm acest corp, acest mediator al psihicului și al duhului, în dinamica fundamentală eu-tu: ce ofer eu celuilalt prin trupul meu, cum mă raportez eu la celălalt prin trupul meu. Pentru că atingerea, mângâierea, pe de o parte, sau agresivitatea, pe de altă parte, sunt manifestări ale trupului. Faptele sunt mediate de trup, iar pe om după faptele lui îl vei cunoaște.
Acest trup se exprimă într-un mod particular la nivel fizic, la nivel spiritual, la nivel relațional și la nivelul funcțiilor personalității. Adică într-un anumit sens se manifestă, să zicem, trupul acțiunii, implicarea trupului într-o atenție concentrată, altfel se exprimă trupul, să zicem, într-o atenție flotantă de tip intuitiv.
De exemplu, Freud își invita pacienții să se întindă pe o canapea. Acesta nu era un gest arbitrar al lui Freud sau nu se gândea că acei burghezi vienezi vin obosiți de la job și să stea și ei întinși un pic, să se mai odihnească, măcar la el în cabinet. Nu, miza era legată de slăbirea tensiunilor, de slăbirea controlului, care e mai puternic în postură verticală decât atunci când te întinzi. Deci persoana, în momentul în care se întinde, intră într-un spațiu al sensibilității și într-un spațiu al intuitivului, deci poate ceva mai ușor să vorbească despre el fără cenzură, să spună tot ce-i trece prin cap. Persoana nu mai are cenzura reflexivului și nu mai are cenzura tensională a corpului, se relaxează. Asta era miza lui Freud când le spunea să se întindă pe canapea.
Deci avem un corp cu multiple funcții. Este important să înțelegem această, această teritorialitate și această specificitate a corpului, pentru ca eul să-l poată cu adevărat gestiona, într-un mod adecvat, folositor. Adică astfel încât corpul să nu escaladeze eul, să nu-l scoată din joc și să preia el controlul, ci, dimpotrivă, eul să poată să stăpânească acest corp și să-l poată gestiona într-un mod constructiv, într-un mod viabil, într-un mod adaptativ. Cum spun părinții tradiției, ”corpul este o bună slugă, dar un rău stăpân”.
Iarăși este problematic atunci când trupul e atât de greu, atât de copleșit, încât eul nu se poate urni cu el din pat, adică eul este tras în jos de această dominație a trupului căzut într-o stare de inerție și șoc. Așa cum există și varianta în care corpul nu se oprește din mișcare, nu se oprește din acțiune, deci eul este escaladat de acest trup al acțiunii. Este important să-l aducem într-o zonă de înțelegere și de gestiune, practic să avem cu el o relație de colaborare.
Orice terapie viabilă, orice proces viabil de creștere personală consideră corpul. Suntem trup și suflet, prin urmare nu putem să ignorăm o parte a ființei noastre.
Dincolo de acest corp al tensiunii, în mod firesc, ar trebui să descoperim corpul destinderii, dar, dacă noi avem, la nivelul eului condiționat, conflictual, un conținut emoțional pe care nu vrem să ni-l asumăm, să-l integrăm și să-l procesăm, atunci tensiunea nu pleacă. Vestea bună este că putem lucra aceste stări de tensiune, așa cum și un corp aflat într-o stare de lipsă de tonus poate să fie activat, poate să fie pus în postură și poate să fie pus în tensiune și acțiune.
De multe ori trăim aici, la nivelul senzațiilor, un amalgam de simptome care ajung pe mâna doctorilor, deși, să zicem, cu zece metanii pe zi, le-am rezolva, pur și simplu. Boli din acestea, de trai bun, cum se spune. Multe boli de trai bun pot fi rezolvate doar printr-o trecere conștientă și atentă de la corpul destinderii, de la corpul senzorial, din spațiul acesta viscero-senzitiv suprainvestit, către un spațiu de tensiune-acțiune, cu scopul de a crea un tonus, un echilibru între tensiune-acțiune și senzație-destindere, un echilibru între viscero-senzitiv și musculo-tensional și volitiv.
Și asta se exprimă ca tonus echilibrat al corpului. Mă pot mișca spre tensiune sau spre destindere într-un mod flexibil, în funcție de situația în care mă aflu. Și este vorba de posibilitatea unei mișcări într-un mod gradualizat. Din păcate sunt persoane care țin tensiunea până la un punct, după care se prăbușesc. Adică din tensiune nu intră în destindere, ci în șoc. Astfel, sunt persoane care muncesc mult, se suprasolicită, merg până la un prag, slavă Domnului, nu fac infarct, dar cad. Altfel spus, corpul și psihicul își iau niște măsuri de precauție. Și sigur că această stare de colaps, să zicem așa, se poate proiecta și la nivelul vieții personale, la nivelul vieții sociale, la nivelul vieții profesionale.
Uneori, trecem prin acest colaps. Adică sunt stări de cădere și nu o luăm la vale încetișor și să intrăm într-o tranziție ușurel-ușurel (Îmi dau eu seama că viața aceasta are nevoie de o înnoire și trebuie să mă repoziționez). Nu, persoana cade. Și poate să cadă prin prisma unui incident profesional, poate să cadă prin prisma unui incident personal, poate să cadă prin prisma unui incident spiritual sau să cadă prin prisma unui incident somatic, cum ar fi o boală. Poate să cadă în multe feluri.
Desigur că va fi important să devii conștient de această stare de tensiune și să începi să lucrezi cu ea. Însă a lăsa controlul înseamnă să intru, în mod automat, într-un spațiu de vulnerabilitate pentru că tolerarea vulnerabilității este o pârghie a vindecării. Adică dacă eu nu-mi tolerez vulnerabilitatea, n-am cum să mă vindec. Pentru că acolo, în spațiul acela de vulnerabilitate şi sensibilitate, unde devin conștient și de emoțiile dezagreabile, acolo este creuzetul vindecării, acolo încep procesele de vindecare.
Bondingul, atât ca exercițiu cotidian, cât și ca practică terapeutică, mă aduce în acest spațiu și îmi propune o reașezare a temeiurilor.
Bondingul, un instrument terapeutic
În bonding putem pleca de la trei întrebări fundamentale: Cum se naște suferința sau patologia, cum se manifestă aceasta și cum se produce schimbarea sau vindecarea? Astfel, rezultă trei dimensiuni pe care le vom avea în vedere: etiologic-explicativă, diagnostic-evaluativă și terapeutic-ameliorativă. Aceste noțiuni se conturează în raport cu felul în care sunt satisfacute și gestionate nevoile biopsihosociale și relația lor cu cele două răspunsuri umane fundamentale, respectiv plăcerea și durerea.
Din perspectiva abordării de față, oamenii au valoare prin simplul fapt că există, fiecare având dreptul la identitate proprie, împlinirea nevoilor și fericire. La nivel individual, această perspectivă poate fi afirmată astfel: exist, am nevoie, am dreptul. În copilărie – o perioadă în care suntem în mod natural dependenți – satisfacerea nevoilor depinde de părinții și protectorii noștri. Protecția și dragostea – cele două nevoi fundamentale ale copilăriei – sunt filtrate de atitudinile pedagogice ale adulților, care le pot oferi condiționat sau necondiționat. În mod natural, comportamentele sunt motivate de căutarea plăcerii și evitarea durerii.
Prin urmare, dacă părinții noștri se ocupă de nevoile noastre protector și iubitor, învățăm că avem dreptul să simțim și durerea este minimă. Dimpotrivă, dacă nu primim dragoste și grijă, dacă trebuie să le merităm, să fim ceva ce nu suntem pentru a le câștiga, învățăm că nu avem dreptul să simțim, că iubirea și grija ori nu există, ori nu sunt pentru noi și atunci durerea este mare.
Plecând de la aceste premise – gestionarea plăcerii și evitarea durerii – se conturează două mari categorii de tulburări: nevrozele și caracterozele. Deciziile privind modul de operare cu durerea vor diferenția nevrozele de tulburările caracteriale.
Nevroticii conștientizează durerea, dar le este teamă să o exprime. Astfel dezvoltă o serie de sisteme defensive, mai ales față de furie: Dacă exprim … , atunci voi fi respins etc. Apar, astfel, tulburări anxioase, somatizări, reacții depresive. În ce privește persoanele cu tulburări caracteriale, acestea au decis să nu mai simtă: Durerea este prea mare, nu o voi mai simți. Astfel, se detașează de durere, îngheață sufletește și devin destructivi atât pentru ei înșiși, cât și pentru ceilalți. Delincvenții, persoanele drogate de muncă, alcoolicii și narcodependenții își blochează durerea pe care nici nu mai știu că o au.
În ce privește tipurile patologice sau de suferință, acestea sunt evaluate în funcție de modul în care persoanele se raportează la nevoile fundamentale: hrană, aer, apă, temperatură, sex, micțiune … și bonding. Toate aceste nevoi pot fi împlinite solitar cu excepția bondingului. Ceea ce diferențiază bondingul de celelalte nevoi umane fundamentale este faptul că implică relaționarea cu ceilalți. Astfel, poate fi definit ca: apropiere fizică și deschidere emoțională.
O serie de studii și observații au arătat că bondingul este esențial pentru sănătatea umană. Lipsa bondingului în copilăria timpurie poate conduce la leziuni cerebrale. Inabilitatea de a controla violența, respectiv capacitatea de a experimenta afecțiunea au nivele invers proporționale. Astăzi bondingul este definit ca o nevoie biologică, fapt recunoscut și la nivel academic de către American Medical Association. Nesatisfacerea nevoii de bonding generează și menține durerea. Cu cât nevoia de bonding este mai profund satisfăcută, cu atât o experimentăm ca plăcere, dragoste, tandrețe, împlinire și echilibru.
Mecanismul este același ca și în cazul celorlalte nevoi fundamentale. Spre exemplu, atunci când nu primim mâncare apare foamea și apoi durerea. De altfel, expresia de foame este folosită și în cazul deficitelor afective. Mai mult, în unele cazuri – nu puține – întâlnim fenomenul compensării prin mâncare al carențelor afective. Un argument: ciocolata se vinde foarte bine.
Daniel Casriel a identificat în cadrul relațiilor umane două moduri fundamentale de comportament suficient de caracteristice pentru a le considera tipuri de personalitate aparte. Aceste tipuri umane sunt puse în relație cu modul în care gestionăm plăcerea și evităm durerea în raport cu nevoia de intimitate, afecțiune, dragoste. Acestea sunt acceptorul și rejectorul.
Acceptorul este în stare de orice pentru a primi puțină dragoste. El gândește cam așa: Trebuie să-mi îndeplinesc nevoile indiferent de … . Acceptă orice fel de dragoste chiar dacă în schimb trebuie să sufere și să se înjosească. De fapt, această nevoie de contacte umane poate să ascundă teama de a nu-și pierde identitatea. Probabil un vechi mesaj parental – nu exiști – se developează atunci când rămâne singur și un sentiment insuportabil de abandon îl face să se orienteze către ceilalți indiferent de preț. Insistând ca ceilalți să-l iubească, evită astfel să se confrunte cu teamă și durerea. Preferă umilința în locul unei confruntări autentice cu sine și cu durerea eliberatoare de o condiție limitativă și permanent frustrantă.
Rejectorul, dimpotrivă, este incapabil de a trai o relație bazată pe încredere. Întotdeauna cu garda ridicată, el nu se poate relaxa, nu se poate abandona în intimitate. Expectând că durerea va fi mai mare decât plăcerea, va rămâne la distanță indiferent de preț. Astfel, în opoziție cu acceptorul, este ferm convins că nu are nevoie de nimeni. Pentru el, plăcerea și durerea nu pot fi separate și de aceea evită orice relație afectivă. Astfel, chiar dacă experimentează intimitatea, o schimbare la 180 de grade este inevitabilă. El preferă răceala singurătății în locul unei confruntări autentice, cu teamă de contacte umane, de deschidere și intimitate, trecând prin aceeași durere eliberatoare de o condiție limitativă și frustrantă, la fel ca și în cazul acceptorului.
În ce privește terapia prin bonding, avem în vedere:
· Ansamblul interacțiunilor la nivel emoțional și comportamental
· Corpul, ca organism bioneurochimic
· Un ansamblu de procese care vizează:
– conectarea la surse pentru satisfacerea nevoilor
– asimilarea și transformarea acestor resurse în energie
– eliminarea și descărcarea acestei energii
În ce privește problemele pe care le avem în vedere atunci când apelăm la bonding ca proces terapeutic, acestea se exprimă în cea mai mare parte a cazurilor, la trei niveluri: emoțional, comportamental și cognitiv-atitudinal. Se are în vedere o intervenție simultană la aceste trei niveluri cu scopul unor acțiuni reparatorii.
La omul sănătos, echilibrat procesele cognitive și afective contribuie la organizarea percepției și experienței constituind un ghid pentru comportamente, astfel încât să se realizeze o gestiune adecvată a senzațiilor de plăcere, respectiv durere.
Emoţiile, atitudinile şi comportamentele în terapia prin bonding
Emoţiile reprimate îi consumă persoanei o parte din energie; diminuează conştientizarea de sine, empatia şi conduc la conflicte interioare, depresie, slăbiciune. Emoţiile sunt surse importante de informaţie, iar acceptarea şi satisfacerea nevoilor emoţionale conduce la vindecare, eliberare, echilibru. A fi în stare să antrenezi emoţiile rapid şi să utilizezi energia pe care o produc este important pentru sănătatea noastră fizică şi psihică. De aceea, în procesul terapeutic sunt căutate emoţiile ascunse şi sunt create modalităţi securizante de a le împărtăşi şi elibera.
Atitudinile
Atitudinile se referă frecvent la structuri cognitive, la gândire. Însă pe măsură ce ne apropiem de miezul identităţii unei persoane, cu cât persoana pătrunde mai adânc în propriile-i profunzimi, cu atât distanţele dintre gândire şi simţire, pe de-o parte şi dintre o trăire şi alta, devin din ce în ce mai dificil de trasat. Aici ne aflăm la nivelul programărilor preverbale, încorporate înainte ca persoana să poată să facă diferenţa dintre gândire şi simţire.
Aceste tipare adânci pot fi abordate şi din perspectiva unor tipologii de personalitate cum sunt Eneagrama (cele nouă tipuri) sau PCM (cele şase tipuri ordonate în structuri de personalitate distincte) şi care repun în discuţie problematica înnăscut-dobândit. Se poate formula ipoteza existenţei unei predispoziţii, a unei structuri bazale care să modeleze atât atitudinile cât şi trăirile, printr-o sensibilitate particulară. Oricum, predispoziţia este un lucru evident pentru toată lumea, iar aceasta poate fi corelată cu tipurile de personalitate.
Sintagma “programare preverbală” ne conduce către o paradigmă care poate reprezenta o nouă sursă de dezbateri între diversele orientări terapeutice.
Astfel, putem spune că aceste condiţionări timpurii (fundamentate genetic?) sunt stocate într-o memorie emoţională, care, practic, face puţin probabil ca aceste atitudini (structuri cognitiv-emoţionale) să fie accesibile pentru tratament pe cale raţională/verbală. Din perspectiva bondingului, terapia trebuie condusă spre un travaliu emoţional profund, implicând exprimarea unui evantai de trăiri.
Spre examplu, atitudinea: “Nu pot avea încredere în oameni.” Este de obicei programată în primul an de viaţă. Fiind pusă în relaţie cu supravieţuirea, poate deveni, în ultimă instanţă, o problemă de viaţă şi de moarte. Asociate cu această atitudine sunt emoţiile de furie, frică, durere.
De exemplu, frica de contaminare. Atitudinea nu poţi avea încredere în oameni, de multe ori nu este exprimată ca atare, ci mai degrabă ca un fenomen proiectiv. Astfel, neîncrederea şi teama profunde pot deveni: mi-e teamă că m-am/m-ai contaminat şi exemplele pot continua.
Prin urmare, până când sentimentele asociate cu atitudinile nu sunt eliberate, descărcate, va exista întotdeauna un sens adânc de neîncredere, pe care persoana va continua să o întărească prin felul în care va interacţiona cu mediul.
În măsura în care ulterior acestor programări iniţiale vor exista evenimente traumatice legate de absenţa protecţiei şi iubirii, acestea vor fi conceptualizate în acelaşi registru atitudinal, generând forme patologice mai mult sau mai puţin severe.
Este important de reţinut că niciun tratament nu va avea efecte durabile atâta vreme cât durerea este încă acolo, cât încă nu a fost eliberată. Rezultatele de multe ori slabe care se obţin în tratarea dependenţei de drog sau de alcool pot fi explicate în acest fel.
Relaţia dintre atitudini şi trăiri
Pentru ca procesul terapeutic să fie posibil şi să obţinem în final o vindecare reală, este necesar ca persoana să depăşească atitudinile care privesc emoţiile specifice. De cele mai multe ori, suntem tentaţi să clasificăm emoţiile ca fiind bune sau rele. Aceste atitudini privind emoţiile specifice pot fi învăţate foarte devreme. O contribuţie importantă, având ambianţa familială, dar şi o anumită predispoziţie structurală, aceste două componente putându-se echilbira sau potenţa reciproc.
Iată un tabel cu posibile atitudini faţă de emoţiile specifice:
| EMOŢII | ATITUDINI |
| Furia | Dacă îmi exprim sau recunosc furia, voi înnebuni, îi voi distruge pe ceilalţi, voi fi distrus, voi fi o persoană rea. |
| Frica | Dacă îmi exprim sau recunosc frica, voi fi neajutorat, incapabil să mă apăr, laş, rău, neputincios. |
| Durerea | Dacă îmi exprim durerea, voi muri, mă voi destrăma, voi fi rănit pentru totdeauna, am să dispar, ceilalţi mă vor urî. |
| Plăcerea | Dacă îmi exprim plăcerea, voi fi copilăros, iresponsabil, cineva se va supăra, voi fi pedepsit, va trebui să plătesc, voi fi considerat rău. |
| Dragostea (Tandreţea) | Dacă îmi exprim dragostea (tandreţea), voi fi prins în capcană, abandonat, obligat, urât de alţii, inevitabil mă voi simţi îndurerat. |
Comportamentele
Terapia prin bonding se centrează în mod considerabil asupra comportamentelor. Trăim într-o societate cu pregnante dezordini caracteriale şi puţini sunt acei pacienţi care vin la terapie fără un grad de tulburare caracterială. Comportamentele unei asemenea persoane sunt un mod de a evita să ia contact cu sentimentele – emoţia. Acesta e motivul pentru care Daniel Casriel, precursorul terapiei prin bonding, invita participanţii grupurilor de terapie să-şi abandoneze imediat comportamentele inadecvate. El considera că simptomele pot fi abandonate dacă ne orientăm atenţia spre problemele emoţionale al căror efect sunt. Acest lucru le va permite persoanelor aflate în terapie să acceadă la problematica subdiacentă simptomelor. Prin urmare, a-i cere unei persoane cu dezordini caracteriale să nu se mai prefacă, reprezintă cea mai bună cale pentru a-i testa motivaţia. Terapia tulburărilor de caracter este, evident, dificilă. De cele mai multe ori, persoana nu este conştientă de durerea sa şi de aceea motivaţia pentru schimbare este slabă, chiar nulă.
De regulă, numai când se întâlnesc cu o durere inevitabilă, aceste persoane vor fi pregătite să vină la terapie, chiar şi în acest caz, însă, tind să rămână în terapie doar atât cât simt durerea. Aceste persoane împletesc o adevărată pânză de paianjen un amestec de comportamente şi idei despre lume şi oameni, pentru a se apăra împotriva schimbării. Ajung să renunţe la acest sistem defensiv doar în ultimă instanţă şi îl vor pune în funcţiune imediat ce condiţiile o permit, chiar şi temporar.
Daniel Casriel considera că frica emoţională a acestor persoane este atât de mare, încât imediat ce este posibil, vor reactiva decizia de a se preface în loc de a simţi. Cunoscând acest lucru, terapeutul şi participanţii mai vechi din grupul de terapie nu se poartă cu mănuşi cu noii-veniţi, care prezintă dezordini caracteriale.
Având în vedere aceste particularităţi ale persoanelor cu dezordini caracteriale, ele nu sunt primite în terapie până nu se aude un strigat de ajutor adevărat, pe nivel emoţional. Altfel, demersul ar fi sortit eşecului.
În ceea ce priveşte tulburările nevrotice, dimensiunea comportamentală este importantă, dar la un nivel mai subtil şi este abordată în fazele târzii ale tratamentului. La aceştia, limbajul corporal este ajustat, astfel, încât să ajungă în acord cu noile atitudini şi sentimente deja achiziţionate.
În bonding nu se practică o analiză îndelungată a simptomelor. Terapeutul se orientează destul de rapid spre dificultăţile subiacente ce sunt legate de:
- conştiinţa propriei identităţi (exist)
- perceperea propriilor nevoi (am nevoie)
- sentimentul de a avea dreptul (am dreptul)
Practica bondingului
Luând în considerare cele trei nivele de intervenţie:
- cognitiv-atitudinal
- emoţional
- comportamental
şi relaţia dintre nevoile biologice – emoţii – patologie, practica bondingului a dezvoltat patru secvenţe (cadre) care compun un ansamblu coerent şi unitar, cu o desfăşurare dinamică, urmând cicluri în spirală.
- La început, o prezentare a bondingului, a cadrului teoretic şi procedural
- Travaliu prin practica bonding (grupurile emoţionale)
- Reprogramarea atitudinală (grupurile atitudinale)
- Confruntarea comportamentului (grupurile de confruntare)
Deşi este utilizată şi terapia duală (pentru aprofundare, ajustare şi abordarea unor aspecte mai particulare), terapia prin bonding este prin excelenţă o terapie de grup. Două noţiuni centrale comune tuturor cadrelor de travaliu, sunt acelea de strigăt şi cathrarsis.
Introducere – prezentarea cadrului teoretic şi procedural
Participanţii sunt informaţi în legătură cu logica emoţiilor şi nevoia de bonding. Scopul procesului este descărcarea şi reducerea emoţiilor. O recomandare expresă pentru participanţi este aceea de a se centra pe trăiri, nu pe fapte, poveşti sau intelectulizări.
Nevoia de bonding şi eliberarea cathartică a emoţiilor profunde
Bondingul este o practică terapeutică ce corespunde cu nevoia fundamentală de contact a fiinţei umane. Se exprimă printr-o atitudine fizică apropiată şi emoţional deschisă.
Pentru Daniel Casriel, nevoia de intimitate fizică şi emoţională, este la fel de importantă ca şi celelalte nevoi de bază. În esenţă, mesajul său era acesta: Exprimându-se ca îmbrăţişare şi susţinere, bondingul este o sursă de totală plăcere a trupului, care rămâne chiar şi atunci când oamenii înaintează în vârstă. Este o apropiere care hrăneşte atât trupul cât şi nevoia de a te simţi în siguranţă în lume, de a simţi că poţi avea încredere în celălalt, la bine şi la rău. Bondingul conferă un sentiment de confort, de apropiere, căldură, siguranţă, mulţumire şi sprijin, trăiri de care avem atât de mare nevoie, indiferent că le cunoaştem sau nu. Esenţa bondingului constă în acceptarea faptului că cealaltă persoană este acolo emoţional, cu tine şi pentru tine, deschisă cu corpul, inima şi mintea. Bondingul înseamnă să fii deschis confidenţelor, să nu reprimi sau să negi gânduri sau sentimente, să îţi accepţi partenerul şi să preţuieşti nevoia ta şi a lui de intimitate. Un bonding profund îţi permite să abandonezi apărările, să fii în confort cu vulnerabilitatea ta, ştiind că eşti acceptat şi iubit pentru ceea ce eşti tu cu adevărat şi că nu trebuie să fii perfect.
Deşi cercetările au demostrat limpede nevoia de bonding, până la a fi recunoscută oficial de forumurile academice, în cultura occidentală persista încă o puternică inhibiţie datorată unor interpretari eronate ale semnificaţiei bondingului. Absenţa bondingului este responsabilă în mare măsură de o serie de tulburări severe, printre care amintim:
- Repliere, autism la bebeluşi
- Tulburări caracteriale (delincvenţă, violenţă) la copii şi adolescenţi
- Depresii, adicţii, tulburări relaţionale la adulţi
Metodologia bondingului (bondingul – un exerciţiu de proximitate)
Participanţii sunt reuniţi într-o sală în care în loc de scaune sunt folosite saltele, astfel încât să fie posibil un exerciţiu la sol.
Secvenţa travaliului prin practica bonding, are patru etape:
- Contactarea nivelului emoţional: persoanele se aşează în cerc, ţinându-se de mână, apoi de câteva ori vor ridica mâinile sus, însoţind acest gest de expresie vocală (strigând cât mai tare posibil)
- Doi câte doi, la nivelul saltelelor, participanţii vor exersa o îmbrăţişare prelungită, care poate dura între o jumătate de oră şi o oră. Pentru cei care sunt deja familiarizaţi şi disponibili, se poate lucra în formula standard: persoanele vor fi aşezate una peste alta, astfel încât tensiunile mai ferme ale corpului să cedeze în favoarea exprimării emoţionale. În acest caz, persoana din poziţia inferioară va fi cea care va lucra, iar cealaltă va acompania
- În această etapă, se realizează inversarea rolurilor
- a) Reîntoarcerea în grup pentru a împărtăşi trăirea în cazul celor care doresc
- b) Persoanele care au avut dificultăţi – frică, blocaje – se pot retrage într-un loc mai liniştit, împreuna cu un terapeut (sau cu un participant cu experienţă) pentru a analiza ce se întâmplă. Astfel, persoana este ajutată să-şi identifice nevoile şi să găsească piste de a lucra cu una dintre atitudinile sănătoase.
Acest cadru de lucru declanşează emoţii intense. Satisfacerea nevoii de intimitate şi dragoste, dar şi conştientizarea deficitelor în care persoana a trăit până atunci, aduc la suprafaţă suferinţe profunde, furie faţă de cei care n-au ştiut să ne satisfacă aceste nevoi, dar şi teama de a nu pierde ceea ce tocmai am găsit. Alte persoane pot experimenta: bucuria, plenitudinea, plăcerea.
Catharsisul
Eliberarea cathartica a emoţiilor profunde conduce la un sentiment de uşurare, la schimbări în planul sentimentelor, care constituie fundamentul modificărilor cognitive (atitudinale) şi comportamentale ulterioare.
Strigătul, un instrument
Toate aceste emoţii profunde au nevoie de o formă de expresie. Strigătul, un instrument terapeutic, asa cum îl consideră Daniel Casriel, funcţionează asemenea unui decapsulator, înlesnind accesul la emoţiile refulate şi permiţând exprimarea lor cea mai intensă şi mai sinceră. În strigăt se va simţi dacă un individ îşi exprimă cu adevărat emoţiile.
Reprogramarea atitudinală
Este o secvenţă de procesare cognitivă care are drept scop să exploreze şi să schimbe modele de gândire vechi şi să întărească atitudini mai sănătoase. Prin integrarea muncii emoţionale cu cea cognitivă, procesul de schimbare este mai rapid, mai intens şi mai eficient. În esenţă terapeutul are în vedere atitudini care au fost dezvăluite în timpul travaliului emoţional şi sugerează mesaje de corectare cu care să se lucreze individual. În acest proces este vizată în primul rând memoria emoţională, care este diferită de memoria intelectuală. Memoria emoţională reprezintă o puternică forţă motivaţională.
- Derularea travaliului
Noile atitudini sunt exprimate în faţa celorlalţi membri ai grupului cu o intensitate crescândă, persoana identificându-se din ce în ce mai mult cu ele, prin intermediul strigătului. Astfel memoria emoţională este conectată cu resurse noi, subiectul devenind mai conştient de puterea sa, de posibilitatea de a opta integrând etapă cu etapă atitudini mai sănătoase.
- Grupul
Are un rol foarte important în procesul de reprogamare atitudinală creând o atmosferă suportivă şi oferind un sentiment de legătură, grupul devenind astfel un loc sigur pentru exprimarea emoţiilor celor mai intense. De asemenea are rolul de a oglindi schimbările constructive obţinute de fiecare persoană, oferind feeback-uri oneste. De asemenea, are o funcţie importantă în ceea ce priveşte dezvoltarea abilităţilor de relaţionare, antrenate în cadrul interacţiunilor din grup. Printre modalităţile concrete de lucru sunt utilizate: jocurile de rol şi experimentările. Cel interesat observă ce simte de fiecare dată, într-o anumită situaţie, în felul acesta, barierele emoţionale şi mentale apărând clar în lumină.
Cele 10 atitudini sănătoase după Daniel Casriel
Atitudinea este gândire impregnată de emoție. Este o decizie de viață care ne afectează comportamentul.
- Eu exist. “Eu exist” este diferit de ”eu supraviețuiesc”. ”Eu exist” semnifică: locul meu e aici, îmi ocup locul, aduc o contribuție de valoare lumii, lumea devine un loc mai bun pentru a trăi fiindcă eu exist în ea.
- Eu am nevoie. Este fundamentul terapiei. Dacă nu accept că eu am nevoi, nu mă accept pe mine însumi. Nevoia este o plăcere, nu o povară. Împărtășirea propriilor nevoi este cel mai frumos cadou pe care îl poți oferi celuilalt. Dacă nu ne acceptăm propriile nevoi, începem să avem probleme.
- Am dreptul. Am dreptul să fiu eu însumi, să am aceste atitudini, să fiu sănătos, fără să cer permisiunea cuiva.
- Eu simt. Am dreptul să am emoții și să le exprim. Ele nu îl rănesc nici pe celălalt și nici pe mine. Dacă le împărtășesc, e un noroc pentru voi, eu nu simt nevoia să le ascund sau să le țin în mine.
- Eu sunt eu. E ok sa fiu cine sunt, să-mi urmez propriul drum și să nu fac ceea ce vor părinții mei. E ok să fii diferit și e ok să fii la fel ca ceilalți.
- Eu sunt demn de a fi iubit. Eu sunt o persoană care poate fi iubită așa cum este și am dreptul să fiu iubită. Nu am nevoie să mă schimb sau să fac diverse lucruri pentru a fi iubit. Dacă voi nu mă iubiți, îmi vorbiți despre gusturile voastre și nu despre mine. Nu este nevoie să mă iubească toată lumea. Eu sunt cea mai bună înghețată de ciocolată din lume. Vin la voi și vă spun ”mâncați-mă” și voi îmi spuneți: ”îmi pare rău, dar mie îmi place doar înghețata de vanilie”. Îmi spuneți de fapt ceva despre voi, iar acest lucru nu mă împiedică să fiu cea mai bună înghețată de ciocolată din lume.
- Sunt destul de bun. Accept că sunt ok, chiar dacă nu sunt perfect. Nu am nevoie să fac comparații.
- Sunt puternic. Nu sunt nici neajutorat și nici fără speranță. Știu să mă ocup de propriile mele nevoi și sentimente, să obțin ceea ce îmi trebuie și să mă protejez.
- Eu sunt responsabil pentru mine, nu voi. Acest lucru semnifică faptul că eu răspund de mine și nu voi. Nevoile mele sunt responsabilitatea mea și nu voi aștepta ca voi să îmi citiți în minte ceea ce doresc și să faceți pentru mine ceea ce eu nu v-am cerut. Eu sunt responsabil în fața altora, dar nu sunt responsabil pentru alții. Este ok să ai chef să primești fără să ceri, dar nu este ok să fii trist dacă nu primești devreme ce nu ai cerut.
- Eu mai întâi. Acest lucru vrea să spună că eu fac ceea ce fac pentru mine, nu pentru voi, nici împotriva voastră și îmi este indiferent dacă sunteți de acord sau nu.
Confruntarea comportamentului
Modalitatea de lucru în această secvenţă este exprimarea sinceră a gândurilor şi sentimenelor pe care le avem faţă de o anumită persoană prezentă sau nu. Scopul confruntării este acela de a mări intimitatea, respectiv de a diminua comportamentele relaţionale dezadaptative.
Grupul de confruntare
- Să scoţi afară sentimentul care te ţine departe emoţional de o persoană
- Să spui despre ce sentiment este vorba
- Să spui ce doreşti, ce aştepţi de la cealaltă persoană spre care te îndrepţi. Acest punct este elementul care opreşte grupul de confruntare să devină o arenă de luptă.
Beneficiul confruntării este îndreptat în primul rând către confruntator şi nu către confruntat. De la fiecare persoană se aşteaptă să se confrunte onest şi deschis cu sentimenele sale, modalitatea cea mai onestă de exprimare fiind strigătul. De altfel, strigătul este un instrument comun pentru cele trei secvenţe practice ale experienţei: bonding, reprogramarea atitudinilor, grupul de confruntare. Un lucru pe care participanţii îl pot observă frecvent: comportamentul pe care A îl obiectează lui B este chiar ceea ce A face. Şi acest lucru devine evident pentru A în timp ce procesul continuă.
Un beneficiu major pe care îl obţin cei ce participă la grupurile de confruntare este descoperirea conform căreia sinceritatea la nivelul emoţiilor şi sentimentelor nu omoară pe nimeni, dimpotrivă, frecvent cei care se confruntă sfârşesc prin a se îmbrăţişa. Şi din această perspectivă, terapia prin bonding poate fi o terapie excelentă pentru cuplurile cu probleme, care vin să îşi rezolve dificultăţile în grup. Ei înţeleg că indiferent cât de neonorabile sunt sentimentele lor, o exprimare sinceră este preferabilă unei acoperiri.
Seminarul “Procesul Înnoirii Minții”, București, 2 şi 9 noiembrie
Seminarul “Procesul Înnoirii Vieţii”, București, din 16 septembrie
Ateliere de dezvoltare personală
Cărţile pot fi comandate la tel. 0722.716.075 (apel sau mesaj)
