CONEXIUNI (5) – A fi noi înșine

Un al treilea cadru al vieții, dincolo de social și dincolo de viața în doi, se raportează la noi înșine ca la niște ființe unice, irepetabile. Așa cum există o nevoie de a ne uni cu celălalt, așa cum există o nevoie de erotism care ne permite creativitatea, tot așa există o nevoie de a ne uni cu noi înșine pentru a putea fi cu adevărat noi înșine. Este important să înțelegem că nevroza este un conflict, o luptă în interiorul nostru care se proiectează și în exterior, dar originea ei este în interior, de aceea în ultimă instanță ceea ce contează este în noi înșine, pentru că ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde.

Avem nevoie de o unitate interioară, astfel încât toate părțile noastre să poată fi laolaltă, să existe cu adevărat un împreună. Nu putem să creăm, însă, această unitate lăuntrică, atâta timp cât urâm anumite părți din noi înșine, pentru că aceste părți neacceptate sunt o realitate, îmi sunt constitutive, nu le pot elimina, este imposibil. Tot ceea ce pot să fac este să le exilez în inconștient și să-mi creez o aparență de unitate exterioară, o interfață, pe care o putem numi mască, adică un Eu dezirabil, un Eu care să dea bine chiar și în propriii noștri ochi.

Aspectul dramatic al acestui Eu social sau al acestei măști este că funcționează ca un zid între mine și tine, iar inima mea este despărțită și izolată. Oare putem beneficia de o mângâiere atâta timp cât avem pe chip o mască?
Această despărțire de noi înșine este trăită angoasant, este trăită ca luptă, conflict, nu ne putem reconforta, nu putem trăi liniștea, pacea, pentru că de fapt suntem într-un război cu sine. În această luptă interioară omul consumă resurse și se secătuiește pe el însuși. Evident că avem nevoie de o împăcare cu sine. Fiecare dintre aceste părți ale ființei noastre trebuie aduse laolaltă, pentru că avem nevoie de o reconciliere, iar pentru asta este nevoie de îngăduință, de acceptare, de iertare.

Toate aceste aspecte se regăsesc plenar în atitudinea iubitoare față de sine. Iubirea de sine a fost înțeleasă mult timp ca fiind o expresie a egoismului, dar iubirea este una singură, pentru că iubirea pe care o arăți aproapelui tău o trăiești și față de tine însuți, așa cum ura pe care o ai față de tine însuți, până la urmă, o vei arăta și aproapelui tău. Confuzia care se face este legată de identificarea cu egoul, dar egoul nu este sinele meu, nu este identitatea mea profundă, este masca mea, este un mecanism de apărare, nu sunt eu cu adevărat.

Da, într-o asemenea condiție putem vorbi despre egoism. Egoistul este cineva care vrea doar pentru el, care se raportează la celălalt doar prin prisma intereselor lui care devin ceva exclusiv. Celălalt nu contează decât în măsura în care poate fi un instrument al intereselor lui. Dar este evident că într-o asemenea logică egoistul este un deficitar, el exprimă o sărăcie interioară și oricât și-ar răspunde intereselor sale egoiste, aceste lucruri nu vor duce la un sentiment de împlinire, pentru că, de fapt, egoistul se neagă pe sine, pentru că, de fapt, își interzice iubirea și, în ultimă instanță, trăiește un n-am dreptul fundamental.
În felul acesta este important să înțelegem iubirea de sine ca fiind în mod fundamental diferită de egoism.

Va urma…